1 octombrie, Santiago de Compostela – Negreira, 21,5 km

Dimineaţa a fost neagră la propriu, ne-am urnit cu ochii cârpiţi de somn, pe un întuneric beznă, către km 0 al călătoriei, Catedrala din Santiago. Pelerinii pleacă la drum la ore foarte matinale, iar când noi ne-am trezit, unele cuşete erau eliberate şi oamenii deja în traseu. Nu e timp de stat la mese îndelungate sau cafele vorbite pe îndelete. Pregătirile se fac cu înfrigurare, să ai totul bine organizat şi să te încadrezi în program.

Pelerinele au fost vedetele călătoriei şi au intrat rapid în acţiune. Ploua în Santiago cu nădejde. Piaţa Catedralei, loc cu mari semnificaţii pentru pelerini, mie nu mi-a spus nimic în acea dimineaţă. Îmi era somn şi ploaia combinată cu întuneric nu mă ajuta să am o stare mai optimistă. Am făcut repede nişte poze şi am plecat urmând simbolul Camino, scoica galbenă, care era desenată, încrustată sau afişată peste tot, foarte des. Astfel, deoarece Camino este unul dintre drumurile cele mai bine semnalizate, rătacirea e destul de improbabilă şi dacă se întâmplă, foarte uşor se corectează.

Traversăm oraşul şi intrăm pe poteci care traversează pâlcuri de copaci, terenuri şi localităţi micuţe cu case vechi de piatră. Suntem în Galicia, comunitate autonomă a Spaniei. Locuitorii vorbesc galiciana (gallego) şi spaniola (castelana). Galiciana este tare plăcută, fiind un dialect al portughezei, iar galicienii sunt, în general, simpatici, amabili, dar fermi. Îmi place Galicia, este pitorească şi încărcată de istorie. Însă, pentru noi are pregătite şi surprize, iar ploaia este una dintre ele. În prima zi a plouat cu intermitenţe şi ne-am jucat jocul “pune pelerina, dă jos pelerina”. Veniţi dintr-o altă zonă, cu altă climă aproape de secetă, ne-am aruncat brusc într-un peisaj cu mult verde intens, mustind de umezeală, în aer, în sol, peste tot. Cu toate acestea, drumul era plin de pelerini care, ca şi noi, îşi vedeau liniştiţi de călătoria lor. În ciuda umezelii, a rucsacului care îmi presa coloana într-un mod dureros şi cu totul necunoscut până atunci, noutatea ocupaţiei mele mă făcea să fiu activă şi atentă la tot ceea ce se întâmpla în jur. În plus, eram fericită, eram pe Camino, acum nu mai trebuia să îmi imaginez cum ar fi, chiar îl trăiam. Totul era altceva, lăsasem în urmă o lume, pentru o altă lume, lumea pelerinilor, chiar şi pentru o perioadă definită de timp.

La Ponte Maceira, aşa cum îi spune şi numele, este un pod de piatră destul de impresionant, peste râul Tambre. Peisajul este special şi aici am făcut o pauză mai semnificativă pentru a ne bucura de frumuseţea locului.

Am ajuns la albergul Coton din Negreira cam obosită, cu dorinţa să fac un duş şi să mă pot odihni. Muşchii de la picioare erau rigizi şi dureroşi, iar coloana, acolo unde a fost presată de către o margine a rucsacului, mă deranja.

2 octombrie, Negreira – Vilaserio, 14,94 km

Dimineaţa, în mod miraculos, picioarele erau bine-mersi, numai bune de plecat din nou la drum. Nu acelaşi lucru puteam să îl spun despre spate, rucsacul lăsase urme dureroase, cred că erau un fel de vânătăi. Mă gândeam cum o să mă înţeleg eu cu el, dacă este atât de recalcitrant.

Echipamentul este esenţial pe Camino. Trebuie să fie minimalist, de foarte bună calitate şi, pe cât se poate, multifuncţional. Rucsacul meu, fără apă potabilă, cred că era pe la 5 kg. Îmi pare rău că nu am ştiut din timp ce probleme voi avea cu el şi, din acest motiv, se poate considera, pe viitor, pensionat, retras din activitate. Rucsacul este foarte important, încălţările sunt foarte importante, pelerina, de asemenea.

Azi s-a luat o decizie necesară, vremea destul de neprietenoasă de ieri, dar şi cea care se anunţa azi, micile “defecţiuni” pe care unii dintre noi le suferiseră deja (bătături dureroase, genunchi, şolduri sau coloană, în protest împotriva tratamentului din ziua anterioară) şi afectau atingerea obiectivului din ziua respectivă ne-a făcut să lăsăm o parte din rucsacuri să fie preluate de nişte taxiuri care doar cu asta se ocupau.

Da, Camino nu este doar un simplu drum de parcurs, paralel cu acesta s-a dezvoltat o mică industrie adaptată la nevoile turiştilor cu un rol extrem de important: oferă locuri de muncă oamenilor din această zonă, care mi se par destul de săraci, dar muncesc din greu pentru a le fi mai bine. Astfel, pe lângă alberguri, unele fiind mici afaceri de familie, sunt o grămadă de cafenele sau baruri de-a lungul drumului unde se poate face un popas, se mănâncă sau se bea ceva. De asemenea, suvenirurile pe care fiecare turist doreşte să le cumpere pentru el, ca amintire, sau pentru a le oferi celor de acasă, la întoarcere, aduc şi ele câştiguri. Apoi, tot drumul este parcurs de firme de transport care au un sistem foarte simplu şi eficient de a livra bagajele celor care au asupra lor mai mult decât pot duce. Dimineaţa se anunţă firma de transport, se pregăteşte bagajul prin ataşarea unui plic pe care se scriu datele de destinaţie, de obicei albergul unde va ajunge pe seară pelerinul, iar în plic se lasă 5 euro sau altă sumă pe care firma o solicită. Pelerinul pleacă şi seara la alberg regăseşte tot ceea ce a trimis cu maşina. De asemenea, nu trebuie neglijată componenta de turism monahal, mulţi pelerini, parcurgând acest drum, intră în comuniune cu dinivitatea, iar bisericile şi mănăstirile care sunt de-a lungul traseului oferă reculegere, dar acceptă şi donaţii.

Puţin mai uşori, pentru că am scăpat de o parte din bagaje, am pornit în a doua zi a aventurii noastre. În ceea ce priveşte vremea, treaba a fost clară pentru toată ziua, adică a plouat fără pauze, de când am plecat până am ajuns la cazare. Interesant a fost că nu m-a deranjat absolut deloc acest lucru, l-am luat ca atare, adică aşa trebuia să fie. Azi am avut pantofii de trekking în picioare şi nu a fost rău, apa intra rapid şi ieşea la fel de rapid, pentru că nu sunt căptuşiţi cu goretex. Dacă ar fi avut acea membrană lucrurile ar fi stat mult mai rău pentru pielea tălpilor mele. A plouat straşnic şi mult, dar nu era frig şi acest lucru a contat pentru starea mea de bine. Eram udă, chiar şi sub pelerină, dar nu îngheţată, picioarele erau ude şi ele, dar calde. De aceea am mers foarte bine, cu ritm bun şi cu mare interes de a descoperi tot ceea ce îmi oferă drumul.

Cel mai mult se merge pe poteci, dar sunt şi porţiuni pe asfalt, acolo unde nu se poate altfel. Peisajul este variat, păduri cu mult eucalipt, multe castane “pufoase” cu un înveliş mult mai “tufos decât soiurile cunoscute de pe la noi, tufişuri interminabile de ferigi şi, peste toate, marea mea bucurie de a “drumeţi”, activitate de care se pare că nu mă pot sătura niciodată. Eu cred că mi se potriveşte să fiu pelerin.

Pe Camino sunt mulţi pelerini aproape la orice moment din zi şi din noapte. Câteodată poate ai avea nevoie de puţină intimitate sau să rămâi doar tu singur cu ale tale şi nu ai această şansă. Sunt din toate colţurile lumii, pe lângă europeni, nord-americani, am întâlnit o gramadă de asiatici şi sud-americani. Camino exercită o fascinaţie care depăşeste graniţele culturale sau religioase. Sunt de toate vârstele, pe jos, pe bicicletă şi am văzut şi o echipă călare. Am văzut oameni foarte în vârstă, dar cu condiţie fizică de invidiat, dar şi persoane care nu arătau a fi pregătiţi pentru un astfel de drum, dar se aflau acolo şi îl parcurgeau. Fiecare purta o motivaţie şi o poveste cu el. Fiind un drum care se parcurge cap-coadă în intervale destul de mari de timp, ţi-l propui atunci când poţi să te desprinzi mai uşor de obligaţiile de familie, de serviciu etc şi atunci, după o vârstă, este mai uşor să îl incluzi în planurile tale realizabile. De asemenea, cred că anii acumulaţi te apropie mai mult de starea pe care Camino o impune: introspecţie, spiritualitate, reflecţie etc. Aceasta nu înseamnă că tinerii nu parcurg Camino sau că nu sunt pregătiţi pentru un astfel de drum, numărul mare întâlnit demonstrează aceasta.

Copilot îmi spune că în 2023, pelerinii pe Camino del Santiago s-au împărțit astfel, pe categorii de vârstă:

• Sub 18 ani: 8.4%
• 18-45 de ani: 39.5%
• 46-65 de ani: 41%
• Peste 65 de ani: 11.1%

Se pare că majoritatea pelerinilor se încadrează în grupul de vârstă 46-65 de ani.

Seara am ajuns la o vilă închiriată, nu alberg, unde am început să ne gospodărim, aşa cum face orice pelerin atunci când ajunge la destinaţia stabilită pentru ziua respectivă. Verifici ce haine trebuie spălate, ce vei purta în ziua următoare, după ce te-ai uitat şi pe prognoză. Pui la spălat şi te speli, la rândul tău. Dacă ai noroc şi găseşti uscător de rufe, în câteva ore totul este impecabil, dacă nu este un altfel de aparat preţios e foarte probabil să rămâi pe a doua zi cu nişte haine jilave. În Galicia umezeala din aer este foarte mare, indiferent dacă eşti afară sau în interior. Multe case au dezumidificatoare. Veniţi dintr-un alt tip de climă această diferenţă este sesizabilă. Totul este uşor „tras”, cum se obişnuieşte să se mai spună. Faptul că am nimerit într-un sezon ploios accentua senzaţia.

Am mâncat undeva în Vilaserio, la un mic restaurant. Pisicile de afară mi-au adus aminte de Nucă, care ne ne aştepta acasă, probabil contrariat de ce am dispărut şi l-am lăsat singur.

Gastronomia în Galicia. Este foarte diversă, specifică şi cu preţuri convenabile. Localnicii îşi tratează frumos turiştii, sunt conştienţi că sunt sursa lor de venit. Pe lângă mesele principale, ei oferă tot felul de gustări destul de consistente, energizante şi multe preparate chiar în localul lor. Spre deosebire de alte locuri din Spania unde nu am fost foarte lămurită care este specificul gastronomic al zonei, aici mi-am putut face o idee şi am mâncat preparate inedite şi diverse. Nu am reţinut multe denumiri ale felurilor de mâncare, dar ştiu sigur că ţuica lor se numeşte aguardiente şi dacă vrei un shot de ţuică ceri să îţi aducă un chupito de aguardente, adică un păhăruţ de ţuică. Acestea mi-au rămas bine întipărite în memorie, deşi am testat şi berea sau vinul lor. Cele două cuvinte mi s-au părut foarte sugestive, dar nu numai cuvintele

Nu vă pot oferi un chupito, dar o continuare a povestirii, da! Fiţi pe fază!

Articole

• 17/12/2024

• Ultreia et suseia – lumea pelerinilor (I)

  16/12/2024

• Povestea unei excursii în Harghita: Plimbare cu Galia la Pensiunea Moara lui Zsigmond

  07/07/2024

• Cămaşa cu mânecă răsucită

  25/01/2024