Domnul Gabriel Liiceanu, cel ce crede că, dacă ne-ar fi făcut o vizită astăzi, Isus „ar fi suprimat dogmele și orice tratat de dogmatică”, cu aceeași noetică și nenegociabilă candoare zice așa:

„orice discurs mitic mutat în planul cunoașterii nu face decât să împiedice demersul rațiunii și să blocheze puterea de judecată.” (Ce gândește Dumnezeu, pg.11)

Cum tot ce este revelație este, ne spune același domn Liiceanu, argument tautologic despre ceva ce nu se poate cunoaște și, pe cale de consecință, produs destinat unei aderențe afective a credulului, în care se pune în paranteză rațiunea, nu pot să nu mă întreb cum a ajuns domnul Liiceanu la această concluzie.

Căci, dacă mitul și rațiunea se exclud, atunci trebuie să excludem totul în cultura noastră, de la artele acestea toate (incluzând-o aici pe cea a filmului), până la politică și sporturi. Că doar n-om folosi rațiunea doar în facerea de gadgeturi, în media și în filozofie! (o fi ceva cultură în astea?!?).

Cum am ajuns eu la această concluzie? O să vă răspund, dar numai atunci când o să aflu cum a ajuns și Liiceanu la dogma sa.

Până atunci lăsați orice speranță, voi, cei ce intrați aici, vorba poetului…