O lume fără umbre este, de fapt, o lume fără soare.

În sens firesc, orice umbră este o expresie a clipei prezente, a unui acum existențial. Privesc înaintea mea și văd umbra. Ridic o mână, umbra îmi răspunde. Dispare soarele, dispare și umbra. Apoi, umbra pe care am făcut-o pământului cu câteva clipe în urmă nu mai există, iar în ce privește ziua de mâine, nu pot garanta nimănui prezența umbrei mele pe acest pământ, poate că nu va soare, poate că nu voi fi eu …

De fapt, umbra scoate în evidență două prezențe, pe a mea și pe cea a sursei de lumină. Ea reflectă dinamica unei relații: acum umbra mea este mică, pentru că lumina este deasupra creștetului meu, dar iată că crește tot mai mult, se alungește amenințător, poate pentru că mă apropii de ea, poate pentru că se anunță un asfințit…

Dar ce rost are o umbră pe lumea asta? Nu mă refer la umbra unui nuc, care poate fi binefăcătoare în zile ca acestea. Ce rost are umbra unui om? Uite, pentru că ați citit până aici, vă ofer și un răspuns: pentru a ne inspira frică.

Acest fapt este evident când vine vorba de umbrele altora. Filmele de groază folosesc adesea apropierea unei umbre amenințătoare ca mijloc de discurs, pentru a crea suspans și a sugera anxietatea prin care trece personajul aflat într-un posibil pericol.

Dar știți ceva? Deși râdem de iepuri, pentru că, chipurile, le-ar fi frică de umbra lor, fiecăruia dintre noi îi este frică de propria-i umbră. Nu mă aștept să recunoașteți, însă gândiți-vă numai la ideea aceea adânc pitulată în conștiințele noastre cu privire la rostul existenței noastre, cea din care să zămislit și expresia „a face umbră pământului degeaba”.

Cu toții facem umbră pământului, ocazional, dar numai unii, vezi bine, o fac cu rost. Iată cum un lucru atât de efemer, umbra, se împletește tainic, într-o superbă dialectică a credinței, speranței și iubirii, cu perenitatea unui rost înțeles și asumat, adică, într-o exprimare și mai cuprinzătoare, cu accea de sens!

A nu face umbră pământului degeaba înseamnă, îndrăznesc eu aici, să fi descoperit acel sens (sau să te fi lăsat descoperit și cucerit de el) și să-ți fi pus ființa în slujba lui.

Dar cine să mai vadă în zilele noastre vreun sens de care să ne prindem, ori unul care să ne cuprindă? Unii se agață de fantasme vechi, de ruinele altor veacuri, alții construiesc din nisip sensuri noi, care rezistă atât timp cât valurile sunt liniștite. Cam așa arată, într-o frază, politica contemporană. Un război fără sens, purtate de apologeți ai unor sensuri de trei parale.

Iar căderea trăirii în virtual cu siguranță nu ne-a ajutat să limpezim apele.

Ca să nu mai facă degeaba umbră pământului, omul și-a tranferat propria-i lene de a trăi din piață în virtual. Aici este bine: în virtual nu există umbre, mărturii ale unui acum împovărător, ci doar urme (tracks) ale trecerii noastre prin anumite locuri. Adică tot trecutul.

Spre deosebire de trup, avatarul nu face umbră; despre el nici nu poți vorbi la timpul prezent. El nu ocupă niciodată un loc (deea ceea nu face umbră), ci doar accesează locuri.

Faptul că poate fi prezent simultan în mai multe locuri îmi pare paradoxal: este prezent și pe ecranul lui George și pe al lui Ion, ca instanțe ale unei unice realități[1], dar nu este nicăieri. Îmi poți accesa avatarul chiar în acest moment, dar nu vei ști unde sunt (dacă mai sunt), pe unde îmi plimb umbra pâmântească, dacă sunt în lumina vreunui soare sau dacă stau ascuns în întuneric …

Iar urmele, ei bine, nu sunt nici ele la îndemâna oricui, căci doar îngerii rețelelor știu de ele, le au în grijă, puse deoparte, pentru ca, în caz de ceva … „pac! La Resboiul.”

Virtualul fără de umbră și fără de sens ne umbrește cărarea, până nu vom mai ști dacă e mai bine să mergem sau să stăm pe loc, iar asta dacă nu cumva ne vom trezi și vom veni în lumina celui Celui care știe să lumineze așa încât nimic să nu rămână ascuns, totuși fără să ucidă vreo umbră…

[1] Aspectul unicității este și el discutabil, căci unele rețele permit existența utilizatorilor care au același nume, iar, pe de altă parte, o mulțime de avatare sunt generice, nepersonalizate. Chiar și acolo unde este impusă diferențierea (de exemplu în definirea unei adrese de email), uniformizarea este atât de apăsătoare, încât aceste diferențieri își trădează rostul pur utilitar, lipsit de vreo conotație dogmatică.