O lume fără umbre este, de fapt, o lume fără soare.

M-a frapat adesea în lectura Predicii de pe Munte, acolo unde se vorbește despre milostenii, rugăciune și post, acea expresie ușor enigmatică „în ascuns”.

Milostenia ta să fie făcută în ascuns, fără trâmbițe. Tatăl tău (cel ceresc) vede în ascuns atât milostenia ta, cât și cele ale rugăciunii și postului. Despre Același Tată ni se spune că El este în ascuns.

Înțelegem că este vorba de o realitate ce nu se poate referi prin simțurile obișnuite. Ochii sunt neputincioși, urechile surde; în fața acestui în ascuns simțurile noastre capitulează și nu ne sunt de mare folos.

Dar aparținând ascunsului, acestea sunt realități care nu pot fi luminate; nici nu este nevoie, din moment ce El este lumină. Prin urmare, ele nu au umbre. Voi sunteți lumina lumii, spune Mântuitorul în aceeași predică. Eu sunt lumina lumii, va spune El mai târziu, după cum consemnează evanghelistul Ioan. Lumina vine în lume prin persoane, prin cei ce trăiesc în lumina Domnului, nu prin obiecte, nu prin rituri, nu prin fapte minunate.

Nici facerea de bine, nici rugăciunea, nici postul, nici – îndrăznesc să adaug – închinarea nu sunt menite să fie realități care să umbrească ceva, cumva pe acest pământ. De aceea, ele nu se supun ierarhiilor și nu sunt menite să modeleze ierarhii (de sfințenie, de virtute, de merit etc). Ele nu sunt de fapt altceva decât conectare la sursa de lumină, la Cel ce este soarele mântuirii noastre.

Așa că „… intră în odăița ta, încuie ușa …”.

În cămăruța celui ce se roagă nu este umbră.

Doar lumină orbitoare.