Dacă este adevărat ce spune Pascal Bruckner, că prin idealizarea iubirii creștinismul a produs în lume un efect contrar celui urmărit – frățietatea aceea de iubire la care au visat, fiecare în felul propriu, și Isus, și Ghandi, și Martin Luther King jr. și John Lennon – , mă gândesc că poate totuși mai avem o replică de dat detractorilor Bisericii. Căci, aviz amatorilor, All you need is love nu e un verset din Biblie. Este loc și pentru altceva. Creștinul ăla adevărat, sincer, autentic și total (sic!), știe că mai are nevoie și de har, de milă, de speranță, de credință, de mângâiere, de îndreptare, de recompensă, de pedeapsă, de iertare.
Astfel, ranița celui răscumpărat de Dumnezeu, pregătită pentru lungul drum al sfințirii, este burdușită corespunzător, mai să pleznească din cusături, concurând în vitejia-i rucsăcioarele alea de 40x30x20 în care cei ce călătoresc cu avionul încearcă să înghesuie câte o întreagă vacanță …
Iar călcâiul vulnerabil al simțirii moderne, dureros îndreptat împotriva sensului creștin restaurator, indispensabil întocmirii acelei frățietăți amintite mai sus, este – cred că nu mai e un secret pentru nimeni – nu dragostea, ci iertarea. Cu dragostea, am cam lămurit-o pe acest Pământ, fiecare după cum a putut. Creștini, poeți, rapsozi, scriitori, compozitori, artiști plastici, hippioți, cineaști: au stors-o de sensuri, nu ne-au mai lăsat nimic de scos la lumină. Ne-au administrat-o cu sârg, fără întrerupere, în doze care nu au fost niciodată ajustate nevoilor, vreme de secole, chiar milenii, până când au reșușit să ne imunizeze, fie și numai la gândul că așa ceva există și că ne (mai) este de folos.
Luați în calcul acum tocmai acest ingredient indispensabil în relații, iertarea. Mult mai puțin prezentă în lamentațiile poeților, rapsozilor, scriitorilor, compozitorilor, artiștilor plastici, hippioților, ea a rămas, așa cum este și duhovnicesc, o preocupare de prim rang în teologie.
Dar ideologiile (de orice fel ar fi acestea) urăsc iertarea, iar asta, cred eu, și din rațiuni practice. Căci orice ideologie se plătește cu sânge, cu sacrificii. De ce să nu fie acest sânge tocmai cel al reacționarilor, al dușmanilor de clasă, al celor ce sunt o frână în calea propășirii binelui universal, motivat științific? Iată, lemnele sunt pregătite, altarul de asemenea: dacă tot ne sunt la îndemână … Se înțelege că dacă îi ierți, nu îi mai poți urca pe altar. Unde se va găsi mielul acela pentru arderea de tot?
În dragoste și în război, se spune, nu există păreri de rău. În ideologie, însă, care tot ca un fel de război ni se prezintă, nu este loc nici pentru iertare.
Acesta este, după părerea mea, adevăratul triumf al secularismului împotriva influenței spiritului bisericii creștine în societate: a fost ucisă speranța salvării păcătosului. Dincolo de privatizarea lui Dumnezeu, de dez-instituționalizare, de diluarea sensului comunitar al mărturiei creștine și de atâtea alte aberații care au penetrat gândirea și trăirea celor ce se cheamă încă urmași ai lui Cristos, ideea că nu există iertare pentru cel ce a călcat pe becul ideologic mi se pare cea mai perfidă, pentru atacă în mod direct inima Evangheliei.
Dar, veți zice acum, ce au a face Ierusalimul cu Atena și ideologia cu Evanghelia?
Nimic, în adevăr.
Să lăsăm lucrurile așa. Deși, fundamentalismul …
