Când mă gândesc la capacitatea ideologicului de confisca râsul sănătos și a-l transforma în armă, în instrument de legitimare și consolidare a unei ierarhii a puterii, hm, îmi dau seama că nu e chiar de glumă cu hazul. În zilele noastre cel ce are puterea își poate permite a râde de cel chemat să stea cu capul la cutie. Cu simț de răspundere, corect, folositor.

Râsul ne provoacă, să recunoaștem, cu această incomodă relație stabilită între cel aflat cu gura până la urechi și cel pe seama căruia s-a construit poanta. Acesta din urmă, desigur, achită nota de plată. Astfel, când este asimilat ca un prânz copios (iar specialiștii confirmă că așa este: îngrașă), care implică un cost imputat altcuiva, râsul nu poate fi decât ideologic.

S-a râs, ne amintim cu un nerușinat chicot, de evrei, de chiaburi, de țigani, de boieri, de credincioși și de tot felul de lucruri sfinte, de atei, de negrii, de ruși și de...