Cu vreo 40 de ani în urmă niște indivizi prea puțin duși pe la vreo biserică au scris un cântecel pentru urechiușe micuțe, rătăcite prin veacuri prea zgomotoase și prea vaste pentru nu se pierde în nebunia lor.

Un cântec depre care pot doar să presupun că era de actualitate pe atunci, într-o lume în care cinismul Războiului Rece încă îngheța o mulțime de conștiințe; totuși, pot îl recunoaște ca fiind dureros de relevant pentru felul în care se face educație, ucenicie, parenting, ziceți-i voi altfel acestui proces de transmitere a ceva de preț dinspre cei ce pleacă spre cei ce vin din urmă.

Zero.

Pentru că trăim într-o lume crudă și rea, învățăm noi înșine să fim cruzi și răi, crezând că așa, poate vom avea șansa supraviețuirii. Astfel, în cinismul nostru, modelăm după propria noastră angoasă a ideologicului realizat (politic desigur, căci religia este doar o anexă) o nouă generație. Nu îi