De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Găsesc tot mai prezentă în imaginarul ideologic al vremurilor noastre ideea că diferențele dintre noi, fie ele de gen, rasiale, de orientare sexuală, culturale – adică „de clasă”, cum ar zice unii –, fac imposibilă comunicarea și înțelegerea dintre oameni.

Contrariant, nu? Deși ni se predică multiculturalismul și uneori chiar o lume fără granițe, ni se transmit și avertismentele cu privire la limite de netrecut în trăire și comunicare: dacă ești bărbat, nu poți înțelege nimic dintr-o inimă de mamă, dacă ești alb, nu te poți relaționa la experiența unei persoane de culoare, dacă ești hetero, nu ai voi să atingi nici cu o floare ceva din trăirea cuiva de altă orientare, dacă te-ai născut într-o familie care ți-a putut oferi tot ce ai avut nevoie, nu ai nimic de-a face cu cel ce și-a început viața într-un ghetto. Și viceversa.

Aceste trăsături, adăugate celor ce ne individualizează prezența în lume (personalitate, aspect fizic, capacități intelectuale), devin ziduri de netrecut. Stai la locul tău! Ciocul mic! Nu ai cum să înțelegi. Nu ai nici un drept să vorbești. Trăim în lumi diferite.

Admițând faptul de bun simț că există particularități ale experienței umane care nu pot fi cunoscute în întregime de toată lumea (nu în același mod, nu la aceeași intensitate, nu pe deplin), eu rămân la gândul că tocmai aceasta este una din nestematele viețuirii în lumea lui Dumnezeu: permanenta căutare a aproapelui, trecând peste diferențe. Prin artă, prin cultură, prin sport, prin economie, prin turism, prin media și prin atâtea alte mijloace am reușit să facem lumea mai mică, să cunoaștem populații diferite de a noastră, să ne apropiem unii de alții folosindu-ne de cele pe care le avem în comun și căutând să pricepem deosebirile.

Oare cum au reușit vreme de milenii fiicele Evei să se raporteze într-un mod profund și relevant la inima de tată a lui Dumnezeu?

Pentru mine a fost frapantă experiența vizionării filmului Apocalypto. Dacă ar fi urmăm litera ideologică a veacului, acest film nu ar trebui să existe sau, în orice caz, nu făcut de Mel Gibson. Ce mai încoace și încolo, filmul există (din fericire), iar eu, privindu-l, nu m-am simțit străin de experiența umană descrisă acolo, deși nu am trecut nici pe departe prin evenimente atât de intense precum au făcut-o eroii filmului, iar lumea lor este atât de îndepărtată de a mea, în timp, în spațiu, în cultură.

Totuși, să vă dau un exemplu mai accesibil. Vă invit să vizionați acest cântecel al lui Tori Amos, Winter, într-o variantă live. Este cântecul unei fete despre relația cu tatăl ei, o poveste. Nimic mai greu decât a încerca să înțeleg „părțile”: nu am de unde să știu ce trece prin mintea și inima unei fete, iar ca tată am doi băieți.

Desfid pe cineva să-mi explice ceea ce simt ascutându-l. Iar apoi, să îndrăznească a spune că nu ne putem înțelege pentru că trăim împărțiți pe clase.