Să cunoști mintea lui Dumnezeu – marea ambiție, nematerializată, din câte știm, a lui Stephen Hawking – nu e de ici de colo pentru noi, cei care nu putem să ne cunoaștem nici măcar unii altora gândurile. Ce să mai vorbim despre înțelegerea lor! Încă avem probleme în a pricepe reprezentările creierului uman, modul în care acesta operează cu informații și cu concepte, asocierile pe care le face, capacitatea sa de a asambla idei. Astea în condițiile în care totuși avem obiectul fizic în fața noastră, cu toate circumvoluțiunile sale; îl scanăm, îi examinăm îndeaproape, dar nu am reușit să găsim – intuitiv o spun, avându-l pe R2-D2 înaintea ochilor minții, legându-se la sistemul gazdă (care, vezi bine, nu e niciodată parolat) – un plug, o cale de citire a datelor.

Când vorbea despre cunoașterea minții lui Dumnezeu, Hawking avea în vedere citirea ei, în termenii Universului creat, prin știința care va ajunge odată la acea teorie atotexplicativă a rosturilor acestui Univers. Într-un interviu ulterior scrierii bestsellerului “Scurtă istorie a timpului” strălucitul teoretician va adăuga o nuanță cât se poate de surprinzătoare, dar şi de bun simț, din partea unui om de știință: “Vom putea afla, prin știință, cum a apărut Universul. Ceea ce nu vom putea afla este de ce s-a căznit să apară …”.

Dar în ce stă oare „mintea lui Dumnezeu”? Într-un Univers rece, impersonal și în legile care îl guvernează? În dinamica materiei exprimată prin legi ce leagă între ele coordonate, dimensiuni, planuri și obiecte constitutive? De ce nu ar fi şi ideea de scop, de voință și de intenționalitate parte a demersului științific? De ce să apelez – în mod conștient, intenționat, planificat – la premise științifice din care să elimin orice element ce ține de voință, de o inteligență, adică de cuvântul acela de care le e frică celor mai mulți dintre fizicienii naturaliști de astăzi: personalitate? Cum se face că îi refuzăm obiectului nostru de studiu – sau creatorului acestuia – tocmai însușirea care ne conduce în cercetarea noastră, adică inteligența?

E ceva putred în abordarea noastră, o alienare profund personală față de impersonalul în care ne-ar place să trăim nederanjați de nimeni și de nimic. Am venit din repaos, ca accident al materiei brute și oarbe: acolo ne sperăm sfârșitul. Mintea lui Dumnezeu? Să fim serioși, e doar un fel de a spune că ceea ce este nu se modelează în jurul nostru nu este „la întâmplare” – ce înțeles mai are acest cuvânt? – ci după niște legi apărute ex nihilo din noaptea lipsei de prezență …