Cred că în viață unele lucruri au fost rânduite să se repete doar pentru a nu uita un aspect paradoxal al memoriei, acela că atunci când dorește să înțeleagă o realitate și să îi păstreze sensurile, uitarea stă lipită de ea. Este un conflict interior, similar cu cel descris de Apostolul Pavel în Epistola către Romani … găsesc în mine legea aceasta: când vreau să rețin un lucru important, uitarea stă lipită de mine. Căci chiar lucrul pe care vreau să îl memorez îl uit.

Oh, nenoricitul de mine, cine mă va izbăvi de această minte uitucă?

De aceea, în harul și înțelepciunea Lui, Dumnezeu a instaurat Sabatul (ziua în care îți amintești de Cel ce a făcut cerurile și pământul) sărbătorile, poruncile puse la ușiori, ciucurii, Euharistia și toate celelalte care se repetă în umblarea celor credincioși printre umbrele aceste lumi, pentru că suntem uituci și avem nevoie să ni se reamintească cum stau lucrurile în lumea aceasta.

De aceea, cred eu, Dumnezeu ne-a dat anotimpurile.

Între el, cel puțin în ceea ce mă privește, strălucește vara. Cu soare, cu furtuni, cu arșiță, cu scăldat, cu muncă și cu huzur, cu răsfăț și cu drame, vara este asmilată împlinirii; iată că primăvara care ni le-a făcut pe toate noi s-a dus, vine vremea acelui timp în care putem gusta din acea satisfacție molcomă a odihnei, fie în răcoarea pădurii, fie în susur de izvor de munte, fie pe malul mării, fie în grădină …

Vara este vremea când lași garda jos, fie pentru că nu te paște nici un pericol, fie că e prea frumos ca să îți mai pese de ele. E vremea să veghezi plutind în voia sorții.

Vine, se aciuește între noi pentru o vreme, dar nu stă. Atât ni s-a dat, un mic ecou al speranței unei veri de dincolo de această trecere prin lume, în acea veșnicie care e prea acut impregnată în conștiințele noastre pentru nu o crede.

Fiecare sfârșit de vară îmi aduce aminte de acest cântec. Aparent simplu, însă cu o orchestrație ce nu e chiar de nasul oricui, el însuși pare predispus la un fel de uitare. Personal, îl consider a fi unul dintre cele mai subapreciate produse muzicale ale culturii pop-rock, oricum ai privi-o. Dar poate că e mai bine așa, pentru că nu e o piesă de ascultat la radio.

Nu știu despre ce cântă Jim Morisson acolo, despre ultima sa vară, despre ultima sa iubire, despre o viață curmată înainte de vreme … nici nu prea contează, pentru că mai important este cum îți privești tu propria-ți vară, ce îți vei aminti și ce vei uita din ea, dacă rămâi regrete sau dulci amintiri, dacă mai urmează ceva după. Referitor la acest ultim aspect – ce va urma – cântecul nu oferă prea multe, decât constatarea că „iarna mai că a ajuns”. S-ar părea că cei de la Doors nu prea își puneau nădejdea în bucuria roadelor toamnei. Dar tocmai aici se rupe firul și se despart apele între cei fără Dumnezeu în lume și cei ce trăiesc prin credință, nădăjduind în lucruri la care mintea omului nu s-a suit.