Mi-am propus într-una dintre aceste zile să văd un film bun, deosebit, care să îmi ofere ceva, că de distracție nu duc lipsă. Astfel, pentru că era cam de multișor pe listă, am ales acest A Hidden Life al lui Terrence Malick, în ciuda lungimii lui (sau poate chiar de aceea, cine știe). Nu m-a dezamăgit. Dimpotrivă, m-a captivat de la un capăt la altul, biruind toate ispitele inerente întânirii cu un film de vreo două ore și trei sferturi, în care povestea este derulată cu o răbdare simfonică cum numai la Mahler am mai întâlnit, într-un ritm extrem de lent (cel puțin prin comparație cam cu aproape tot ce se produce în aceste zile).

Este un film ineficient din punct de vedere al gestiunii timpului. Un american adevărat ar l-ar fi întins pe mai puțin de o oră jumate. Ți se propune, de fapt, o ieșire din timp, o uitare, iar asta, paradoxal, într-un film în care intervalul istoric concret este esențial pentru în...