Philip Roth, Nemesis, Ed. Polirom, Bucureşti,
2011
Când sunt puşi faţă-n faţă cu opera unui autor pe
care nu l-au mai citit unii lectori încearcă - cel puţin pe
jumătate - un anume sentiment de neîncredere, întrebându-se dacă va
reuşi scriitorul ăsta să îi cucerească. Un ochi citeşte cu
îndoială, altul e îngăduitor şi oferă totuşi o şansă cărţii care
are dreptul măcar să încerce să se apere.
Pe lângă noduri în papură, ochiul care se îndoieşte are
tendinţa de a cuprinde alte orizonturi, lectura fiind încetinită
prin aprofundarea unor detalii care nu ar merita prea multă
atenţie. De exemplu, dacă ar fi să citeşti romanul
Nemesis al lui Philip Roth, în loc să-ţi vezi
de citit, începi să cauţi pe hartă statul în care se desfăşoară
acţiunea romanului, după care mergi şi mai departe, ajungând până
la a-i desena steagul care arată cam aşa:
| Steagul statului New Jersey |
Te uiţi lung la mica operă de artă şi te întrebi
asupra semnificaţiilor, însă nu izbuteşti să-i pătrunzi tainele. De
ce ar fi reprezentative pentru statul New Jersey două femei, una
fluturând un fes roz pe un băţ, alta cărând nişte flori, amândouă
sprijinindu-se de o stemă pe care e aşezat un cal (bine, să zicem,
simbol al libertăţii, al forţei, însă ce poate însemna un fes
roz?)?
După ce ţi-ai reluat - în cele din urmă - lectura,
constaţi că eşti nevoit s-o întrerupi din cauza unei lacune ce îţi
aminteşte - ironia sorţii! - că la orele de biologie nu ai fost
mereu atent. Te întrebi ce înseamnă poliomielita. După ce
afli că denumeşte o boală infecţioasă care poate fi paralitică sau
nonparalitică (în funcţie de gravitatea situaţiei), te interesezi
asupra întregului ei istoric, de la apariţie (1880) şi până la
descoperirea tardivă a vaccinurilor menite s-o distrugă. Îţi atrage
atenţia o bizarerie: anumiţi bolnavi de poliomielită puteau fi
trataţi (nu numai după cum anunţă romanul, ci şi în realitate!) cu
ajutorul unor plămâni de fier care asigurau ventilaţie
artificială. Vizionezi clipul femeii care-şi petrece 60 de ani
într-un astfel de plămân de fier şi te gândeşti cât de norocos
eşti.
Din acest moment lectura ta se înalţă pe temelia celor
câtorva informaţii care - paradoxal - au împiedicat-o de la cursul
ei firesc, iar ochiul neîncrezător se închide.
Protagonistul romanului, Eugen Cantor, poreclit Bucky,este un tânăr profesor de educaţie fizică şi, totodată, supraveghetor al terenului de sport pe timpul verii în cartierul Weequahic din Newark. Unul dintre regretele sale este acela de a nu fi putut participa la cel de-al Doilea Război Mondial din cauza dioptriilor lui crescute. Totuşi, acest neajuns este compensat prin admiraţia de care se bucură domnul Cantor din partea băieţilor care vin să se joace softball ori alte jocuri şi jucării. Dar voia bună izvorâtă din exerciţiile fizice şi diferitele sporturi practicate aici e întreruptă de epidemia de poliomielită care ia amploare pe zi ce trece în nefericitul an 1944. La început, necunoscându-se nici cauza şi nici antidotul, orbitau în jurul acestei boli tot felul de mituri dintre cele mai absurde, potrivit cărora poliomielita ar fi răspândită de caniculă, de câini, de pisici ori de muşte, organizându-se chiar o campanie intitulată Plesneşte musca!
Protagonistul romanului, Eugen Cantor, poreclit Bucky,este un tânăr profesor de educaţie fizică şi, totodată, supraveghetor al terenului de sport pe timpul verii în cartierul Weequahic din Newark. Unul dintre regretele sale este acela de a nu fi putut participa la cel de-al Doilea Război Mondial din cauza dioptriilor lui crescute. Totuşi, acest neajuns este compensat prin admiraţia de care se bucură domnul Cantor din partea băieţilor care vin să se joace softball ori alte jocuri şi jucării. Dar voia bună izvorâtă din exerciţiile fizice şi diferitele sporturi practicate aici e întreruptă de epidemia de poliomielită care ia amploare pe zi ce trece în nefericitul an 1944. La început, necunoscându-se nici cauza şi nici antidotul, orbitau în jurul acestei boli tot felul de mituri dintre cele mai absurde, potrivit cărora poliomielita ar fi răspândită de caniculă, de câini, de pisici ori de muşte, organizându-se chiar o campanie intitulată Plesneşte musca!
Spre dezamăgirea lui Bucky, autorităţile recomandă
copiilor să stea departe de terenul sportiv şi, în aceste condiţii,
supraveghetorul acceptă propunerea prietenei sale, Marcia, de a
merge în tabăra de la Indian Hill, un fel de refugiu din calea
poliomielitei. În plus, şi în această tabără erau copii pe care
să-i spupravegheze şi de a căror prietenie să se bucure, însă
mustrările de conştiinţă nu îi dau pace fiindcă în oraşul său mor
băieţii lui dragi. Absurdul poartă haina ţesută din copiii morţi,
printre care şi Alan, băiatul plin de vitalitate care era nevoit să
stea într-o cutie „în care cineva de doisprezece ani rămânea
veşnic de doisprezece ani. Noi, ceilalţi, trăim şi îmbătrânim odată
cu trecerea zilelor, dar el rămâne de doisprezece ani. Trec
milioane de ani, iar el are tot doisprezece.“ (p.
74)
Perfecţiunea relaţiei d-lui Cantor cu fata
doctorului Steinberg, amplificată de bunăstarea de la Indian Hill
(unde cu toţii fac pe indienii, în timp ce alţii mor pe capete) te
îndreptăţeşte să crezi că ai de-a face cu un roman
„slăbuţ“ (prea sunt toate roz- aidoma fesului de pe steag!),
însă dacă ajungi în acest punct, clar, ai fost păcălit. Fiindcă
de-abia de acum încolo încep surprizele oferite de autor. Domnul
Cantor aduce poliomielita în tabără, după care el însuşi se
îmbolnăveşte, fapt ce îl determină să nu-i mai permită Marciei să-l
viziteze, despărţindu-se pentru totdeauna.
O altă surpriză vizează personajul-narator, a
cărui identitate este dezvăluită sumar abia la pagina 120 (este
unul dintre băieţii de pe terenul de sport: Arnie Mesnikoff) şi pe
care îl vom regăsi şi la final, unde relatează despre modul în care
intrat în posesia istoriei d-lui Cantor pe care l-a reîntâlnit în
1971.
Se pare că Zeiţa Răzbunării, Nemesis, pune
cu totul stăpânire pe d-l Cantor care întoarce spatele Dumnezeului
evreilor, în contul căruia trece toate nedreptăţile
suferite: „Dumnezeu mi-a ucis mama la naştere.
Dumnezeu mi-a dat un hoţ drept tată. Când abia trecusem de douăzeci
de ani, Dumnezeu mi-a dat poliomielită...“ (p.
280)
Arnie (personajul-narator) deplânge
înţelegerea limitată asupra lucrurilor pe care o are d-l Cantor, a
cărui aversiune faţă de Dumnezeu (pe care
îl consideră „un vrăjmaş“ şi „un
geniu rău“) îl apropie de eroii unui Saramago (şi, în special, de
cei din Evanghelia după Isus Cristos).
Concluzionând, de acum încolo Philip
Roth nu va mai fi„scriitorul ăsta“, ci unul
dintre autorii contemporani favoriţi, care se remarcă prin talentul
său de a insinua cele mai profunde idei prin intermediul unor
descrieri obiective - în realitate, această neutralitate este doar
un înveliş al sensibilităţii -, prin ironia fină cu care ascunde un
dramatism autentic şi, nu în ultimul rând, prin curajul de a relua
o temă controversată: ocara adusă providenţei.
P.S. Ochiul închis care se îndoia se deschide acum
înspre interior şi nu vrea să părăsească universul romanului.
Neavând suficiente mijloace, e ajutat de urechea care-i oferă una
dintre melodiile populare în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, dulceagă şi siropoasă, acea melodie ascultată de d-l
Cantor în duminicile în care îşi amintea de Marcia:
„...and when the night is new,/ I'll be looking
at the moon,/ But I'll be seeing you“
