Mă fascinează să privesc acest film din perspectiva jocului vanităților, pe o linie ideatică asemănătoare cu a lui Amadeus (1984) și cu trimitere la The Devil`s Advocate (1997), din care aflam atunci că ea, vanitatea, este păcatul favorit al Necuratului. Mediocritatea intră în competiție cu geniul, însă, pentru că nu se pune problema unei confruntări directe pe terenul de joc, ea are loc în termenii satisfacerii ego-ului, în fața imensului nor de martori ai opiniei pubice. A cui vanitate reușește să consume imaginația societății, să își impună obiectul ca pe un simbol al biruinței? În cea măsură aceasta subminează credibilitatea celui care, mânat și de vanitate, luptă totuși pentru un bine comun? (Această ultimă întrebare, de fapt, deschide o primă portiță pentru reflecție ideologică, dar ne abținem deocamdată.)

Desigur, nu îmi închipui nici măcar pentru o clipire că (doar) asta și-a dorit Nolan să zugrăvească în filmul său. Acesta este mai degrabă un produs al relatării salecare se alătură celorlalte chestiuni arzătoare la ordinea zilei care strigă pentru atenție, între ele fiind, cum am sugerat deja, și aceea a ideologiei, respectiv a ideologicului.

Sunt nevoit, înainte de a intra în pâine, să separ cele noțiuni, fie și în goana Express-ului prin haltă. Prima dintre ele, ideologia, cel puțin la fel de confuză în evaluare precum noțiunea de mit, din pricina pluralismului de definiții, se referă la un ansamblu doctrinar, de regulă politic, care promite o mântuire în această lume, comformă cu o ordine explicată rațional și/sau științific, impune un mod (corect) de a fi în lume și cere o acțiune politică radicală și imediată.

Recunosc, ideologicul este un cuvânt care, în această formă substantivată și accentuată, nu este de găsit în dicționarele noastre. Avem în limba română ideologic, ca adjectiv, menit a descrie o calitate a anumitor obiecte, aceea de a aparține ideologiilor, iar ca substantiv, în aceeași familie lexicală, ideologie, amintit deja, și ideolog, persoană care formulează, apără sau reprezintă o ideologie. Nu s-a simțit până acum nevoia de a referi printr-un substantiv și acel mod de a fi al omului sub oblăduirea unei ideologii. Ei, iată că avem și cuvântul. Să-l folosiți responsabil. Detalii pe privat.

E lesne de înțeles că în Oppenheimer ne aflăm pe un teren fertil de reflecție despre ideologii și comportamentele pe care acestea le produc în societate. Cele trei mari ideologii care și-au lăsat amprenta asupra secolului XX și care încă ne bântuie, în diferite feluri, în zilele noastre sunt în plin conflict. Nazismul este, însă, abia menționat în film, în momente disparate, și sunt puține de spus despre el; poate că cel mai interesant fapt rămâne îngrijorarea lui Oppenheimer că naziștii ar putea construi și ei o bombă atomică: „Nu știu dacă ne putem purta responsabil cu o asemenea armă. Dar știu sigur că naziștii nu pot.”. Un astfel de absolut, care nu lasă loc pentru nuanțări, afirmă o evaluare morală aproape optimistă cu privire la „lumea liberă”: într-un fel, noi mai avem o șansă să acționăm într-un chip responsabil, să alegem ce este bine. În privința noastră, zarurile nu sunt aruncate; nazismul, în schimb, este lipsit de echivoc.

Comunismul rămâne, așadar, inamicul principal referit în film, atât în perioda în care Stalin este aliat în lupta împotriva Germaniei, cât și după război. Observăm că nici aici nu avem multe observații directe de făcut, comunismul fiind mai degrabă prezentat ca percepție în mentalul socio-politic american (întâlnim un singur personaj reprezentativ, Jean Tatlock).

A treia ideologie pe care o am în vedere, cea mai bine conturată în povestea filmului, nu este capitalismul în sine, un termen mult prea difuz pentru a ne ajuta în înțelegere, ci anti-comunismul. Acesta este un curent care, în principiu, se explică pe sine prin însuși numele lui; ne referim prin el la acele doctrine care s-au născut în mod explicit, sub diferite forme, ca reacție la amenințarea comunistă reprezentată de Uniunea Sovietică. Exponentul cel mai cunoscut al anti-comunismului rămâne, se pare, McCarthy-ismul, acel curent opresiv manifestat în SUA după Al Doilea Război Mondial, până pe la începutul deceniului șase. McCarthy-ismul a făcut ravagii în lumea liberală americană, în special la Hollywood. S-au clătinat unele capete destul de luminoase ale lumii filmului, una dintre victime fiind însuși marele Charlie Chaplin. Alte figuri publice, precum Leonard Bernstein, au rezistat ceva mai bine urgiei, însă numai în pielea unor astfel de oameni să nu fi ajuns!

Ceea ce vedem în Oppenheimer este, în mare măsură, revelator despre isteria care a caracterizat politica internă americană din acea perioadă, iar faptul că există atât de puține filme care să descrie acele vremuri tulburi ne arată că rănile nu sunt chiar vindecate, nici măcar după șapte decenii (eu am văzut Good Night, and Good Luck și Majestic, recomandabile).

Sub acest aspect, al conflictului ideologic direct, așa cum este el resimțit din spațiul anti-comunist, filmul mi se prezintă ca un tablou din acela bruegelian, încărcat cu atâtea detalii, încât îl poți privi ore în șir fără să te saturi, fără să ai impresia că l-ai epuizat. Ideologicul este zugrăvit aici, fără rețineri și fără economie de resurse, în aspectele sale terifiante și obsesive: intoleranța față de orice frântură de idee ce ar putea aluneca într-o direcție incorectă, apetitul pentru vânătoarea de dușmani, transferarea costului pentru împlninirea binelui social în contul dușmanului (un cost extrem de dureros) și obiectificarea specialistului – el este un instrument vrednic de păstrat în trusă atât timp cât există o lucrare pentru care el să fie de indispensabil.

Atenția mea, însă, în cele ce urmează se îndreaptă asupra elementului central care asigură miza poveștii: constuirea bombei și, mai ales, folosirea ei. Desigur, Oppenheimer este subiectul evaluării, iar asta nu doar pentru că filmul este „despre el”, ci și pentru că lumea filmului este construită din perspectiva lui (suprapusă celei a lui Strauss, care mi se pare că în acest film are rol de background sau, dacă vreți, de evidențiator). Această înțelegere explică foarte bine absențele din film – naziștii, japonezii etc. Chiar și America este rudimentar construită, din contururi ferme, totuși minimaliste, iar asta tot din pricina faptului că avem o perspectivă personală.

Deși acest lucru rar este rostit cu voce tare, el nu e mai puțin adevărat: orice ideologie își trage seva din presupoziția că noi, oamenii, când ne punem mințile la contribuție, atât în cadru individual, dar mai ales în echipe, știm ce facem, suntem capabili să anticipăm efectele fiecărei mișcări planificate (științific și rațional, pentru că numai așa se legitimează o ideologie) și putem să conducem procesele implementate spre concluziile propuse la bun început. În principal, în condițiile de mai sus, mai rămâne o problemă ideologică de rezolvat, cea a costurilor. Cu ce instrumente lucrăm? Cine plătește facturile? Cine se sacrifică?

Dacă este să-l observăm pe Oppie, ne e limpede faptul că, deși suntem în strâns contact cu lumea științei, fundamentul obiectiv al comportamentului său este destul de șubred. Ca tânăr om de știință, el ne este prezentat la început tatonând această misterioasă lume „a energiei și a paradoxului” deshisă de fizica cuantică, în care până și presupunerea că vom intra prin intermediul ei într-o lume „reală”, guvernată de cauzaliate, poate fi pusă la îndoială.

Aici am ajuns, spune Einstein. Pierduți în lumea cuantică a probabilităților și având nevoie de certitudini. Nu știi ce se pitulează sub piatra pe care o ridici; s-au dus vremurile în care descoperirea științifică era privită cu încredere, ca un semn al progresului și al triumfului rațiunii umane. Ne aflăm în fața unui domeniu care ne pune la încercare capacitățile de a face alegeri morale pertinente. Iar în această privință, într-o lume măcinată de războaie, incertitudinea cu privire la capacitatea umanității de a-și gestiona responsabil propriile cuceriri științifice ajunge să fie tot mai greu de suportat de către cei ce încă se mai gândesc la un viitor al omului pe pământ.

Mai târziu, îl vedem pe Oppenheimer exprimându-se în termeni probabilistici despre teoriile cu care lucrează. Există, iată, o probabilitate ca o explozie nucleară să producă o reacție în lanț care să aprindă atmosfera Pământului. Este adevărat, ea e mică, aproape de zero. Așa sunt teoriile, n-ai ce-i face, dar noi mergem înainte. E limpede că nu poți lua o astfel de decizie pe baze pur obiective. De fapt, contextul în care Oppenheimer îi explică generalului Groves că sunt șanse minime pentru producerea unui astfel de dezastru este acela în care se vorbește și despre pariurile puse de oamenii de știință pe eventualitatea ca aceste eveniment să aibă loc. Umor de condamnat la moarte, cică.

Chipul omului de știință, în aceste momente, nu este cel pe care ni l-am dori de la un om cu capul pe umeri.

Totuși, până la fabricarea bombei, Oppenheimer manifestă un comportament inechivoc în privința faptului că bomba trebuie fabricată, iar asta cât de repede posibil. Care este temeiul ideologic al acestui comportament?

Ne rămân două opțiuni ideologice.

Prima este cea relativist-relațională, subțire și aceasta. Pur și simplu, trebuie observat interesul său în dezvoltarea proiectului. Aici avem o primă sugestie, când se pune problema ca această bombă să fie folosită împotriva Germaniei naziste. Fiind evreu, e de înțeles interesul său de a-l vedea învins pe Hitler. Cu toate acestea, filmul sugerează că motivul principal este recuperarea rămânerii în urmă față de proiectul atomic german, condus de marele Heissenberg, și producerea unei arme care să pună capăt războiului din Europa.

Dacă nu vă convinge paragraful de mai sus, vă spun că nici pe mine, pentru că, iată, odată cu înfrângerea Germaniei, intenția de a continua proiectul nu se schimbă. Ce interes are dr. Oppenheimer vis a vis de japonezi? Nu descoperim nici unul în film. Ce putem spune este că se alătură grupului de decizie cu privire la locul unde vor fi aruncate bombele – o scenă tulburătoare în corectitudinea ei – și că se abține de la semnarea unei petiții inițiate de un grup de oameni de știință care cerea abandonarea proiectului.

Oh, s-ar putea să fie mânat de un alt interes, unul profesional, personal? Ei, cum să vă văd. Nolan contruiește filmul în așa fel încât această posibilitatea să nu poate fi exclusă din calcul.

Observați, vă rog, locul unde este inserată în film scena în care se discută despre oportunitatea proiectului bombei cu hidrogen (termonucleară, mult mai putenică decât cea constuită de Oppenheimer). Cronologic vorbind, suntem la câțiva ani după după Hiroshima și Nagasaki, însă Nolan plasează scena înainte chiar de scena în care aflăm de capitularea Germaniei. Bomba atomică nu fusese testată încă și nici măcar nu fusese decisă folosirea în Războiul din Pacific.

Fondul ideologic ține de interesul lui Oppenheimer de a pune bețe în roate unui proiect rival, cel al lui Edward Teller, părintele bombei cu hidrogen. În timp ce rămâne dedicat bombei sale, pe care speră să o vadă folosită cu succes și pentru care trăiește cu sufletul la gură până în clipele decisive, față de proiectul lui Teller el manifestă rezistență. Bomba cu hidrogen este un atentat asupra orgoliului său (să nu uităm că încă de la început ni se sugerează faptul că fizicienii sunt oameni orgolioși); ea ar putea să-i umbrească statura prometeică.

Cinematografic vorbind, discursul construit de Nolan pare să susțină ideea aceasta a vanității omului de știință erou. În timp ce intră la masa rotundă unde se discută proiectul lui Teller, Oppenheimer aude un ropot sacadat de picioare. La un moment dat, vedem aceste picioare crescând ritmul. Evident, este vorba de o impresie din mintea savantului, o posibilă amintire. Ce caută ea aici? Despre ce este vorba?

Vom afla răspunsul mai târziu, după ce bomba este aruncată, iar el ajunge să fie adulat ca un erou. La un moment dat, intră într-o sală în care numele său este scandat de întreaga audiență, iar participanții, ei bine, da, chiar asta fac, bat din picioare.

Venind la discuțiile despre bomba rivalului său, Oppenheimer, așadar, are în minte această amintire, cea a momentului său de glorie. Întreacăt fie spus, la vremea aceea pare să nu se fi bucurat prea mult de el, fiind deja cuprins de remușcări. Dar acum nu remușcările îi trec prin minte, ci ropotul acela eroic. Acel ropot pare să creeze o tensiune în conștiința lui Oppie, așezând în opoziție dilema morală presupusă de bomba lui Teller cu imensa presiune resimțită de orgoliul său.

Filmul nu oferă un răspuns tranșant în privința adevăratului interes al lui Oppenheimer în finalizarea proiectului prin folosirea bombei create de echipa pe care a condus-o. De aceea este nevoie să mai facem un pas.

Cea de-a doua opțiune ideologică, nu mai puțin fascinantă, este conturată tot mai pregnant în adoua jumătate a filmului și este una pragmatică. Cui folosește producerea și folosirea bombei?

Ideologic vorbind, pragmatismul nu poate intra în discuție decât la nivel comunitar. Pe ideologi nu îi interesează foloasele personale ale unora care beneficiază de mersul veacurilor sau al ideilor, atenția lor fiind îndreptată exclusiv asupra foloaselor unor grupuri (clase) sociale. Orice ideologie propune un bine comun. Clasa, grupul, comunitatea sunt mai importante decât individul. Nimic pentru tine, tot pentru toți, cum zicea poetul.

În ce măsură Oppenheimer are în vedere un bine comun în ceea ce face?

Am putea spune că, în final, alăturându-se de partea celor ce au decis aruncarea bombei asupra Japoniei, el a urmărit, alături de ceilalți, binele națiunii sale. Bombele vor scurta războiul și, astfel, nu vor mai muri o mulțime de soldați în eventuala încercare de cucerire a insulei, în fața unui inamic dispus să lupte până la sacrificiul final.

În scena discuției despre alegerea locurilor unde să fie aruncate bombele Oppenheimer își face cunoscută dorința de a produce impact prin acele explozii. Se referă explicit la impactul psihologic, dar nu îi exclude pe cel fizic, din teren. Pentru el o țintă pur militară este prea mică. Plutește în aer implicația îngrozitoare: civilii nu doar că nu sunt excluși din decizie, ci ei par a fi chiar țintele cele mai de efect.

Ideologic vorbind, problema binelui comun este una cu sumă nulă: pentru ca cineva să câștige („băieții noștri să se întoarcă acasă”), altcineva trebuie să sufere pierderile enorme. Oppenheimer este prins și el în acest târg; totuși, sunt puține indicii ale pragmatismului său în această perioadă a vieții sale.

În schimb, Strauss ne amintește până și în ultima scenă în care apare că bomba atomică și folosirea ei la Hiroshima nu au constituit o problemă de conștiință pentru Oppenheimer, el fiind mai preocupat de statura sa publică. Vanitatea pare a fi păcatul său favorit.

La ultima scenă din timpul audierilor, când este confruntat cu diferenta de abordare între cele două proiecte nucleare, bomba sa atomică, respectiv bomba cu hidrogen a lui Teller, lumea din spatele lui Oppenheimer tremură, pare să se dezmembreze. Cineva a pus acolo punctul pe „i”, iar acest lucru produce astfel de efecte: „ N-ați avut ezitări morale în 1945, dar ați avut multe în 1949.”. Touche!

Oppenheimer este orbit, la propriu. Scena este sugestivă, nu sunt necesare cuvinte.

Ce să facem? Cumva, rămânem tot în sfera interesului. Dar nu putem formula un răspuns inechivoc. Fiecare dintre noi poate, pe cont propriu sau în discuții cu alții, să își formuleze propria opinie. În ce mă privește, eu cred că acest conflict între principiul moral și cel al vanității este intenționat așezat de Nolan în miezul descrierii „părintelui bombei atomice”. Puțin contează care dintre cele două au prevalat în viata savantului; nu uitați, dimensiunea prometeică a condiției sale face ca acest conflic să fie de intensitate neobișnuită, cu mult peste mofturile lui Strauss și, cu siguranță, cu mult peste infatuarile noastre de fiecare zi. Dacă nu mă crezi, prietene, încearcă numai să răspunzi la această întrebare: tu ce ai fi făcut în locul lui? Păstrează răspunsul pentru tine, nu mă interesează. Eu mi-l cunosc pe al meu și-mi ajunge.

Admițând faptul că această dimensiune a conflictului interior este în principal evidențiată la Oppenheimer, putem admite că omul a acționat mult prea puțin din impuls ideologic; de fapt, el pare să fie pe întreg parcursul filmului rece față de unele ideologii și insuficient de căldicel față de altele. Nu sunt sigur dacă acest lucru ar trebui privit ca un compliment la adresa savantului sau nu.

Totuși, există o licărire moral-ideologică în Oppenheimer, un semn de întoarcere a omului de știință înspre pragmatismul care a stat la baza construirii unei dintre cele mai uimitoare nații de pe Pământ, în finalul filmului.

În discuția cu Einstein, al cărei conținut ne este revelat în sfârșit, părintele Teoriei Relativității discută cu Oppie în termenii vanității, despre recunoaștere și ostracizare, despre condiția savantului. Oppie îl ascultă, da, însă pare să se gândească la altceva, la binele comun. Ceva s-a întâmplat de când cu bombele astea, o explozie în lanț care a distrus nu atmosfera Pământului, ci lumea noastră, a oamenilor. Oppenheimer înțelege că va trebui să trăiască cu povara asta. Acum se gândește la întreaga stirpe umană, suferă pentru binele ei. E un fel de pragmatism absolut. Mai mult de atât nu se poate.

Ironia lui Nolan din ultimele secvențe însă este magistrală, o construcție audio vizuală surprinzătoare: dacă ascultați cu atenție, nici măcar acum, în timp mintea îi este umpută de viziunea întregii lumi cuprinse de focul morții pe care el însuși l-a creat, nu scapă de sunetul acelor ropote de picoare.

Căci vanitatea este păcatul de care nu scapă nimeni în viața aceasta, nici zeii ca Oppenheimer, nici trepădușii din teapa lui Strauss, nici pigmeii amărăți ca subsemnatul.