Manastirea Slatioara La poarta observam un afis care spune ca este interzisa intrarea in manastire in pantaloni scurti pentru barbati iar femeile trebuie sa poarte fusta. Intram totusi si cerem voie unui parinte care am aflat mai tarziu era chiar staretul manastirii. Ne intreaba,"Este prima data?" "Da parinte!" Intrati atunci!" Intru cam cu musca pe caciula in biserica si ma uit intimidat la un parinte cu privirea apriga care citeste dintr-o carte de rugaciune la lumina unui bec acoperit cu o foaie de hartie. Din cand in cand potriveste foaia lipita cu scoci pentru a arunca mai multa sau mai putin lumina asupra cartii. Doar buzele i se misca ritmic fara a scoate insa nici un sunet si da impresia ca este foarte concentrat pe cea ce face. In fata lui se afla moastele Sfantului Ierarh Glicherie Marturisitorul. Privirea si atmosfera solemna cat si ideea ca poate intrerup intr-un moment delicat imi taie tot avantul fotografic. Duc mainile la spate impreuna cu aparatul foto ca un elev la scoala atunci cand asculta de doamna invatatoare. Parintele cel aprig brusc isi schimba infatisarea si ma dojeneste tintuind cu degetul catre mine, "Nu stam cu mainile la spate!" "Ooo, nu parinte! balmajesc si le mut repede in fata..." Isi intoarce privirea inapoi catre cartea de rugaciuni. Cand...apare! Merge incet siontac siontac isi trage un picior incet dupa el schiopatand usor. Se aseaza incet si cuminte cu mainile impreunate pe unul din scaunele laterale aflate in orice biserica, cele care sunt in apropierea peretilor si sunt de fapt niste scanduri cu niste suporti verticali. Nu pot sa imi mut privirea de la el. Este exact asa cum mi l-am imaginat! In serile copilariei stateam si mi-l inchipuiam adesea. Si simt o mare dragoste fata de el si imi vine sa il imbratisez si simt cum ma uit la el cu ochii inocenti ai copilului de alta data spre un chip pe care nu l-am vazut niciodata dar l-am visat de nenumarate ori.
Ma hotarasc brusc si ma apropii de el.

"Parinte nu va suparati am si eu o mare rugaminte la dumneavoastra, as dori sa va fac o poza!"
Ma priveste blajin cu un suras si ma intreaba, "Aici sau afara?" Deja optiunile mele se schimba! Normal ca imi doresc afara! Nici macar nu indraznisem sa iau in calcul varianta asta. Lumina e mai buna, pozele ies mai bine dar oscilez intre dorinta de a obtine o poza buna si temerea ca ii produc un deranj...Bineinteles ca cedez tentatiei ca orice muritor si raspund, "Parinte departe de mine gandul sa va deranjez, mi-ati face o bucurie daca mergem macar pana la iesire, la usa, este lumina mai puternica si ies pozele mai bine."
Mintea mea se lupta cu un gand care imi spune ca sunt habarnist, oare formula de adresare "parinte" este ok?
Imi inghit nedumerirea cu o ridicatura de umeri in timp ce il insotesc incet catre iesire. Brusc din putul gandirii mi se reveleaza urmatoare explicatie pe care o servesc parintelui fara sa gandesc la ce spun. Se doreste a fi o scuza a faptului ca am indraznit sa il deranjez dar in acelasi timp imi dau seama ca este motivul adevarat al dorintei mele de a-i face o poza parintelui Macarie, "Parinte sper sa nu va suparati pe mine ca am indraznit sa va deranjez, numai ca...numai ca...vroiam sa va fac o poza pentru ca ...semanati cu Dumnezeu!"
Parintele Macarie surade si spune cu modestie "M-or mai pozat si acum 3 zile niste oameni de la Bucuresti.."
Ii fac 3 poze rapid, ii multumesc si cu frica sa nu il deranjez imi iau la revedere. Dupa un minut imi dau seama ca nici macar nu l-am intrebat cum se numeste, sau sa stau un pic de vorba cu el. La iesire din manastire la intrarea principala scot aparatul caut poza cu parintele si intreb un calugar care statea pe o banca"Nu va suparati, cum se numeste dansul?" "Aaa parintele Macarie! Un om cu har, are 91 de ani! Mai are un frate tot calugar..."
Si uite asa am ramas cu dragostea catre parintele Macarie in suflet si cu speranta ca Dumnezeu o sa ii mai dea ani ca sa il mai pot intalni candva...Si da, sunt convins ca am intalnit un Sfant...Dumnezeul copilariei voastre cum arata?