Disclaimer: nu sunt mărturii ale unui pelerinaj, ci ale unei vânturări existențiale printr-o lume condimentată excesiv cu simboluri, dogme, istorii, mofturi, patimi, nepăsare, iluzii și, desigur, suveniruri, toate acestea amestecate cum nu se poate mai bine, spre a ne ascunde ceea ce este cu adevărat țara asta. Nu știu cine are dreptate, nu știu cine va câștiga cu adevărat din istoria acelor locuri. Nu sunt sigur că (mai) e ceva sfânt acolo; în ce mă privește, lucrurile sfinte îmi par a fi ascunse, tăcute, camuflate cumva în liniște, indiferente la forfota creată de invadatori (mă refer la turiști, să fie clar). Israel e astăzi o ironie a lui Dumnezeu la adresa tuturor celor ce îndrăznit-au să-I înțeleagă cârmurirea peste pustiurile de pohte și ambiții omenești rostogolite fără preget peste veacuri. Am savurat-o cât am putut de bine, căci mă perpelesc în fața ironiilor lui Dumnezeu (poate pentru că nici eu nu le pricep în măreția și sfințenia lor), iar acum vă las câteva fărâmituri …

Trebuie să începem cu Ierusalimul, nu se poate altfel.

Începem cu ispitele. Încercăm să o tăiem spre Mormântul din Grădină prin Centrul Vechi, învăluiți miresme la tot pasul. Îmi place să cred că ăsta este unul din lucrurile care nu s-au schimbat tare mult în curgerea veacurilor, poate că s-a păstrat chiar mai bine decât zidurile alea.

Te duci la Mormântul din Grădină pentru a trăi un fel de punere în scenă. Probabilitatea ca acesta să fie mormântul în care a fost îngropat Isus este de fapt … improbabilă. Istoricii serioși nici măcar nu discută despre el, iar societatea care administrează acest spațiu recunoaște că nu poate oferi certitudini. În special evanghelicii vin aici, poate și pentru că locul este mult mai liniștit decât rivalul său și măcar reușește să reconstituie o atmosferă.

Ideea că sacrul ar putea fi, cumva, reconstituit în termeni de proximitate mai degrabă decât de plauzibilitate (ca să nu vorbim de certitudini), mi se pare totuși fascinantă. S-au mai întâmplat din astea, în istorie, în politică, în filme. Deși, în fapt, nu pot spune că am simțit ceva anume acolo, mă liniștesc la gândul că adesea în istorie sacrul se transmite de la o generație la alta prin reproduceri și că tocmai acesta este un preț de plătit lăcomiei de a avea o istorie și de a face parte din ea, într-un capitol scris cu majuscule.

Fără selfie în acest loc, suntem cuviincioși. Chiar dacă n-ar fi fost nimeni să ne vadă (una dintre ironiile unui Ierusalim turistic, totuși).

Mergem spre Muntele Măslinilor, acum locuit de palestinieni. Valea Kidron, care îl desparte de Muntele Templului își etalează propria-i pace, cea a ruinelor, a livezilor de măslini și a mormintelor.

Grădina Ghețimani, destul de micuță, adună mai multă lume în biserica alăturată (cu un nume generos, de altfel: Biserica Tuturor Națiunilor), unde se află, se spune, acea stâncă a suferinței.

Oamenii ating stânca în tăcere, ca și cum agonia aceea de acum două mii de ani ar trece acum asupra lor. Deocamdată, până când acea adevărată casă de rugăciune pentru toate popoarele va deveni realitate, cei ce visează ziua aceea se mulțumesc cu aceste frânturi.

Urcăm Muntele Măslinilor, în sfârșit! Drumul e greu, mai ales în toropeala de dinaintea serii; deși panta este abruptă, iar drumul îngust, din când în când trec mașini cu geamurile deschise și muzica dată la maxim. Unii privesc sfidător înspre noi. E greu să nu te gândești la o formă de protest: sunt palestinieni care, după posibilitățile pe care le au la îndemână, încearcă să întrețină o stare de discomfort celor percepuți ca invadatori, turiști sau evrei. Nu le pot pică, este problema lor, iar eu sunt trecător pe acolo. În câteva zile revin la ale mele trude, dar ei rămân înregimentați în această luptă căreia atât de puțini dintre noi, veneticii, îi înțeleg sensurile.

De aici, de sus, văd pentru prima oară platoul, cu al său Dom strălucitor. Icoană peste veacuri, atât pentru musulmanii care l-au zidit, cât și pentru creștinii care s-au folosit de imaginea sa, în special în vremea Cruciadelor, pentru a imagina lăcașul lor de închinare înaintea lui Dumnezeu, frapează totuși prin dimensiunile deloc impresionante. Poziția sa este totul. Mi-am propus să ajung mai aproape într-una din zilele următoare, așa că nu insist asupra lui acum, fiind oricum prea departe.

Între noi si valea de dinainte de Muntele Templului șade lumea celor ce nu mai pot vorbi, dar care mărturisesc o febrilă așteatare. Indiferent ce crezi despre această zbatere a lor de „a prinde un loc în față” în acea zi, nu poți să nu apreciezi năvala lor în litera escatonului.

Se zice că apusurile de soare sunt frumoase aici. Noi nu vom sta atât; suntem obosiți, e Sabat și ne dorim să facem rost de niște merinde. Poate că nu e bine să rămâi peste noapte în aceste locuri ceva mai puțin îngrijite decât cele frecventate de turiști.

Am trecut și pe la Kotel, Zidul De Vest, al Plângerii. Fiind Sabat, fotografiatul era interzis, așa că ne-am conformat. Aveți puțintică răbdare, vom reveni. Stomacul își cerea, oricum, drepturile din ce în ce mai vehement. Ne ducem în zona arabă, unde mai sunt șanse să găsim ceva deschis.

La Damascus Gate petrecerea e în toi. S-a încheiat Ramadanul. Simțim încă din prima seară felul în care mai multe lumi se succed cu repeziciune de la un loc la altul.

Astfel de bucurii colective nu mai lasă loc pentru detalii mărunte, cum ar fi gestionarea gunoaielor, igiena alimentară sau păstrarea liniștii publice. Zidurile suportă, fără crâcnire, orice. Nouă ne ajunge această zi, așa că ne retragem. În mai puțin de cinci minute, întreg vacarmul dispare și lasă loc unei lumi parcă mai apropiate de cea familiară nouă, vesticilor. Ah, da: pentru prima oară în viață m-am simțit ca un vestic! Nu a fost bine, nici rău, mai degrabă nostim. În definitv, în Ierusalim poți fi orice, trebuie doar să ai grijă pe unde te conduc picioarele.