| ”Together” by Pawel Kuczynski |
La multe dintre proteste se strigă „Jos Comunismul”
chiar și la trei decenii după căderea
regimului comunist și trecerea la
economia de piață. Iar narativa
anticomunistă din postcomunism are câteva coordonate de căpătâi,
printre care:
(1) exterminarea/persecutarea elitei interbelice
(boierimea, elita intelectuală etc.). Regimul comunist e descris ca
o ruptură, o deviere de pe făgașul
normal și o răsturnare a valorilor, un
triumf al celor needucați
și săraci, o sufocare a spiritului nobil
și aristocrat de către
simțul gregar al maselor agresive
și inculte.
(2) ororile din închisori și
atmosfera de teroare. O societate guvernată de frică
și cultura delațiunii,
prin care cineva putea să parvină, să se răzbune sau
să-și elimine competitorii
(3) cenzura (absența
libertății de exprimare).
(4) existența unor categorii
de cetățeni
privilegiați
(securiști,
nomenclaturiști etc.), care huzureau în
timp ce poporul suporta privațiuni
severe și care aveau un traseu
profesional ușurat de
influența familiei, având posturi calde
pregătite și fiind
înscriși din start într-un fel de
lanț al transferului de putere
și poziție din tată în
fiu.
Prin acestea (și altele) se
evidențiază
existența unui aparat represiv puternic,
care a pătruns în toate straturile
societății și
cotloanele vieții publice
și private, aparat fără care Partidul
și Ideologia sa nu puteau controla
și guverna o societate.
Condamnarea torționarului
Vișinescu a dat multă
satisfacție și
a fost aclamată ca un fel de reparație
târzie față de victimele acestuia.
Aparatul ăla represiv are în centru Securitatea, despre care se
spune că a influențat
și traseul nostru postcomunist.
Securiștii sunt
văzuți ca cei prin care s-au putut da
tunuri, fiind conectați la tot ce a
însemnat mare afacere. Unii s-au
îmbogățit direct
și au devenit
influenți (Ioan Nicolae, Dan
Voiculescu) și-au făcut televiziuni,
fundații etc., nu doar că
și-au aranjat progeniturile, dar au
căutat și să
influențeze
viața politică, au vrut mai mult decât
bani, au vrut să fie iubiți,
populari. Și
și-au atras, pe bună dreptate, ura
și antipatia unei bune
părți din societate.
Alții au operat mai discret.
Și-au întins afacerile
și influența, dar au
evitat să iasă în față.
Și-au văzut de biznisuri
și de familie.
Ce au în comun securiștii de
rit vechi și nou,
deveniți
afaceriști, consilieri,
avocați sau
diplomați, cu
mulți din oamenii politici (unii
foști politicieni activi în PCR sau rude
ale acestora)?
Și-au educat odraslele la
școli de elită, în
țară, dar mai ales afară, la
universități de prestigiu din Europa sau
SUA, pentru a le facilita o carieră cât mai
promițătoare. Până
și Marean Vanghelie
și-a trimis copilul la studii peste ocean,
alături de multe alte progenituri de politicieni,
diplomați,
securiști (vechi
și noi) și oameni de
afaceri. Nostalgia unei lumi pre-comuniste, cu elite
manierate și
școlite în instituții
de top, facilitează un tip de restaurație
în care ștaiful neo-boieresc
altoiește casta securistă
și restul de caste, în care banul gros făcut din
tunuri și devalizări e spălat prin
investiții pe termen lung în
educația și
carierele noii generații de
boiernași-hipsteri, unii dintre ei cu
ambiții de salvatori.
Cum zicea Florin Poenaru, Dacian
Cioloş are mare dreptate când condamnă obsesia cu
Securitatea și
omniprezența acesteia, însă
discuția provocată de acuzele aduse
lui și partidului său ar trebui să fie
despre reproducerea de clasă, despre
ambițiile copiilor învingătorilor
tranziției (conform narativei standard
anticomuniste, majoritatea celor care au făcut averi mari în
postcomunism provin sau au legătură cu fosta Securitate
și cu Partidul) de a face politică, de a asana
moral societatea, de a acumula și putere
simbolică, pentru că cea economică nu le mai este de
ajuns.
Da, discuția nu trebuie să fie
despre cum cineva este vinovat pentru faptele/activitatea
părinților, ci despre cum se
produc și reproduc castele, despre acces
la resurse și
educație, despre
posibilitățile de ascensiune
socială și despre ipocrizie
și standarde duble, mai ales în cazul celor
angrenați în cruciade
moralizatoare și de asanare morală a
societății. Nu e nimeni vinovat din start
pentru că tatăl sau mama au comis fapte reprobabile, au fost
privilegiații unui regim sau au acumulat
avere prin devalizări, corupție sau furt
din fondurile publice. Nici măcar vinovat pentru că averea
părinților acumulată prin mijloace
ilegale și/sau imorale sau pentru
influența datorată
poziției sociale
și profesionale a
părinților. Dar e ridicolă
și cât se poate de criticabilă asumarea unei
posturi de salvator și indignat moral.
Când astfel de personaje ies în față,
chinuite parcă de un misecuvinism cronic,
și explică cum stă treaba
și că vor să scoată
țara din marasmul moral
(corupție,
hoție, lene etc.)
și consecințele
acestuia, fără să asume faptul că traiul
și postura lor este și
o consecință tocmai a acestui marasm cu
care luptă, nu doar a meritelor personale,
poți repede dibui gradul de
impostură și
nesimțire din dosul unui PR
bun.
Cum bine zicea un amic de pe Facebook,
Nimeni nu e vinovat pentru faptele parintilor sai,
dar parca este putin caraghios sa-i auzi pe mostenitori tinand
lectii de morala si de profesionalism, accentuand asupra
mentalitatilor din Romania, asupra inapoierii celor lipsiti de
sansa lui "Mami si Tati"
