| În casa copilăriei (2017) @Ana-Maria Murg |
Pe Vasile din deal l-am văzut întîia oară cînd eram în
școala generală. Cobora pe vale, tîrîndu-și opincile prin colbul
drumului, urmat de o ceată de cîini mărioci, cîteva găteje pe care
le trăgea după el și un damf puternic de jeg, oaie, balegă și
brînză. Avea o barbă mare, murdară, straie îmbîcsite și unsuroase
și parcă prea multe pentru miezul verii. Nu dădea bună ziua, nu
zicea nimc, doar cobora pe vale trăgîndu-și gătejele și urmat alene
de cîinii săi, de asemenea tăcuți. Eram călare pe poarta de la
drum, cu arcul cu săgeți în spate, un clop de pădurar uzat pe cap
și cu niște bascheți rablagiți în picioare, pîndind la trecători și
adulmecînd ceva potențial de aventură. Pe cînd făcea Vasile din
deal cale întoarsă din sat, deja ne aciuiasem un grupuleț de
puștani obraznici și gălăgioși în fața porții. Ne-am ținut după el
debitînd fel de fel de prostii și obrăznicii, în același timp
minunîndu-ne de așa arătare și de totala sa impasibilitate. Parcă
nici nu eram acolo și nici cîinii ce formau cortegiul său nu
schițau mare lucru în materie de mîrîială, deși vreo cîțiva erau
ditamai dihăniile. Vasile a urcat liniștit la deal și s-a pierdut
în pădure, pe Costișăta, în timp ce noi, plozii de pe vale setoși
de aventuri și trăznăi, ne-am întors la treburile noastre, parcă
încă derutați de întîlnirea cu așa făptură.
La ceva vreme după, nu mai țin minte exact cînd,
petrecînd cîteva săptămîni din vacanța de vară la tînu' Lazăr „în
cîmp”, adică în partea de sus a Văii lui Stan, unde nu se putea
ajunge cu mașina și unde electricitatea a ajuns doar prin 1996, am
avut ocazia să-l reîntîlnesc pe Vasile din deal. La o vacă îi
venise de taur și trebuia dusă la montă, iar pe vale, prin vecini,
nu mai ținea nimeni taur. Era mare bătaie de cap cu asta. Dacă
locuiai jos în sat, te mai descurcai cu veterinarul, că venea și o
monta artificial, dar sus, la deal, dura mai mult și pentru vacă nu
mai era bine. Toată ziulica le călărea pe suratele ei, de erau
îngrozite de așa apetit și apucături. Plus că, atunci cînd mergeai
după ele să le aduci la halău pentru adăpare și la mulsoare, dacă
nu erai pe fază, te puteai pomeni cu ditamai animalul pornit să se
urce pe tine ca să-și satisfacă pornirile... animalice. Și tînu'
Lazăr știa că Vasile din deal avea, acolo în Obcină, către
rebrișoreni, taur bun și că, mai nou, multă lume mergea la el ca să
le fie gonite vacile. În dimineața aia, după papa cu cîrnaț și
coleșă pe care ne-a pus-o pe masă la dejun, mama Sîie s-a pus pe
frămîntat aluat pentru pită de casă și plăcinte. A făcut o covată
întreagă de plăcinte cu brînză și mărar dintre care vreo cîteva
le-o pus într-o traistă și lîngă ele a mai pus una, alta, ba un pic
de slănină, niște ceapă verde și o sticlă de jinars. Cum tînu' mi-o
zis de cu seară că trebuie să ducem vaca la taur, la Vasile din
deal, mă gîndeam că ne pregătește merinde, că ne așteaptă drum
lung. Pentru mine traseul era total nou. Stînd pe treptele de
piatră ale casei, cu o seară înainte, în timp ce eu ciopleam niște
săgeți dintr-o săgeată, iar tînu' sorbea un pahar de jinars îndoit
cu apă, mi-a arătat cam unde ar fi de mers în ziua următoare. În
afară de o pădure deasă ce acoperea dealul ce ne despărțea de
rebrișoreni, urcînd către vîrful Măgurii, nu am văzut mare lucru,
dar bănuiam că există potențial de aventură.
M-așteptasem să luăm calul cu noi, cum era de alte dăți,
dar n-a fost așa. Am luat de lanț vaca și-am pornit, traversând
imașul ce se întindea prin fața casei, către drumul ce urca spre
fundul Văii lui Stan, spre a o lua apoi pe Piciorul Căprioarei
înspre Obcină. Cu vaca de lanț, deși tînu' îmi depăna tot felul de
povești despre Vasile ăsta și cum trăiește el singur, într-un
buncăr, sus în deal și cum vorbește el cu animalele lui, drumul nu
era la fel de savuros ca atunci cînd îl parcurgeam călare pe cal,
cu sau fără tarniță, imaginîndu-mă vreun personaj din prozele lui
Karl May sau ceva haiduc băștinaș. Ne-am oprit la fîntînă la tușa
Măricică, să ne luăm niște apă cu noi și-apoi am continuat drumul,
cu vaca mungind în soarele după amiezii, pînă ce-am trecut de
casele lui Macavei și Ciliboie, ultimele case de pe vale. De-acolo
calea era mai neumblaăt, semănînd mai mult a potecă sau a drum de
tras lemne și adus fînd, decît a drum pe care se circulă zilnic.
Pădurea devenea tot mai deasă și mai răcoroasă iar drumul tot mai
îngust și mai acoperit de frunze. Mintea mea crudă și nutrită cu
fel de fel de povești și lecturi imagina tot felul de pericole și
amenințări găzduite în așa pădure și acompaniind așa traseu, dar
aveam să ajung după vreo juma de oră, o oră la luminiș, fără să
observ cel mai mic semn care să-mi confirme scenariile. Ieșisem din
pădure și aveam în față o coastă înverzită, în vîrful căreia lătrau
și se agitau cîțiva cîini. Noi tot urcam cu vaca și tînu' îmi
spunea să nu-mi fac griji, „că cîinii numa' bat, nu mușcă”. Eu,
oricum, aveam pregătit arcul, deci nu mi-era chiar atît de frică.
Cînd am ajus în vîrful dealului, pe un fel de platou, am dat peste
vacile, oile și cîinii lui Vasile. Mai erau și alte turme de oi și
vaci prin preajmă, ale unor rebrișoreni, dar ale lui Vasile erau
cele mai numeroase. Câinii lătrau și tot dădeau tîrcoale în jurul
nostru, în timp ce vaca se pornise să îngîne un muget de parcă știa
că de undeva trebuie să i se ivească alesul pentru această rundă de
amor aducător de viței. Înspre măgură se vedea un sălaș ridicat din
lemne și crengi și eu mă tot minunam că nu văd casa lui Vasile.
Aveam să aflu de la tînu' că nu are casă aici, că are o colibă, dar
nu cum aveam noi la Obrejă și unde dormeam cînd urcam cu vacile la
pășunat otava, la sfîrșitul verii. Ci un fel de bordei, de buncăr,
săpat pe jumătate în pămînt și cu ceva deasupra. Însă el doarme mai
mult cu animalele, mai ales cînd e rece. Doarme între ele, de aia
pute așa de tare, că miroase ca ele.
După o vreme avea să apară și Vasile, secondat de cîțiva
dulăi flocoși și pașnici. Tînu' s-a apropiat de el, i-a explicat
care-i faza cu vaca și de ce am bătut drumul pînă acolo. Vasile a
mormăit ceva de neînțeles pentru mine și-apoi s-a dus să
slobozească taurul. Eram foarte curios să văd futaiul vacilor. Nu
că nu mai văzusem, dar aveam senzația că ăsta o să fie diferit,
fără a știi în ce sens ar putea fi diferit. Desigur, asta din cauza
lui Vasile, că-n rest n-aveam mari așteptări cînd duceam vaca la
taur la ceva vecini de pe vale. Știam că taurul o încalecă și-n
cîteva minute treaba-i gata și vaca se domolește. Așa a fost și
acum, adică nicio scofală. După goană, urma plata. Tînu' a scos din
traistă niște plăcinte, ceva jinars și niște bani. Nici nu știu
cîți erau, că oricum nu mă preocupau tarifele. Însă Vasile a dat
categoric din mînă, respingînd banii, fără să se uite măcar despre
ce sumă era vorba. A întins mîinile sale crăpate și pline de balegă
către traista deschisă în fața lui, a luat plăcintele și jinarsul,
toate plăcintele, și-apoi dus a fost către animalele
sale.
Mie mi s-a făcut foame brusc cînd am realizat că am
rămas fără plăcinte. Știam că mai este ceva slănină, ceapă și
brînză prin traistă, dar nu mă entuziasmau la fel de tare. Deja
eram mai agitat decît fusese vaca la urcușul către taur. Noroc că
la coborîre drumul a mers mult mai ușor, iar după ce am ajuns la
primele case, m-am pomenit cu o plăcintă cu dulceață căpătată din
vecini.
| Pe Valea lui Stan (2017) @Ana-Maria Murg |
Vasile mi-a rămas în minte, deși nu l-am mai văzut de
atunci. Mi-era greu să pricep cum poate trăi cineva așa, între
animale, pe coclauri și la vreme de frig îngropat pe jumătate în
pămînt. Era mizerabil, flocos și tăcut, ceea ce mă contraria extrem
de tare și mă făcea să-l asociez cu profeții sau misticii despre
care citisem în Biblie sau alte cărți. Doar că el nu predica nimic
și nici nu căuta să vorbească cu lumea. Își vedea de ale lui și
nici nu înțelegeam de ce face toate astea, de ce are grijă de
atîtea animale și de ce s-a retras el în vîrful dealului, la
poalele Măgurii. Mai tîrziu, prin facultate, cînd am văzut în
Sibiriada lui Andrei Konchalovsky
bătrînul pus pe doborît copaci în pădurile siberiene și aparițiile
lui Moș Veșnic, mi-am adus aminte de Vasile, straniul personaj cu
apariție pasageră în vremea copilăriei mele. Pe la sfîrșit de
liceu, aveam să aflu că Vasile din deal a murit într-un incendiu în
Coșbuc. Avea acolo o casă, unde locuia ceva fiu de-al său și unde
mai cobora iarna. Era rupt de familia sa dar mai trăgea pe acolo,
cîteodată. A murit ars de viu într-un grajd cu animale din preajma
casei. Adormise acolo, cu lămpașul aprins, probabil beat. S-a
aprins grajdul și a ars acolo împreună cu animalele pe care n-a
apucat să le slobozească afară din infern. Umbla vorba că i-au mai
găsit doar ceva cataramă și părți metalice din cureaua lată de
piele ce o purta la brîu.
