Prima dată am trecut Meseșul anul trecut, prin martie.
Făceam teren prin Sălaj împreună cu un coleg antropolog. Drumul ce
șerpuiește în jos dinspre Meseș oferă o panoramă largă asupra
orașului, iar noaptea luminile orașului împrăștiat în vale îți dau
impresia că ai de-a face cu o urbe mult mai mare decât este.
Impresia se spulberă repede și dacă ești un călător-privitor grăbit
și cumva superficial sau pur și simplu iremediabil marcat de
farmecul marilor aglomerații urbane, e foarte probabil să nu
înțelegi nimic din orașul ăsta, să-l înghesui în larga categorie a
orășelelor ce s-au scufundat în anii dezindustrializării
postcomuniste.
Drumul ce vine dinspre Cluj ne-a aruncat drept în
centrul istoric al orașului, așa că am început să-mi rotesc
privirile în jur, la cele câteva clădiri mai bătrânești din jurul
intersecției. De multe ori când petrec câteva zile în astfel de
orășele, în țară sau afară, mă întreb cum ar fi să trăiesc acolo,
unde mi-ar plăcea să-mi beau cafeau, pe unde m-aș plimba, ce aș
putea face etc. Și cad într-un fel de reverie limitată, depistând
fragmente de oraș care-mi intră la suflet. Însă în cazul Zalăului,
această scurtă reverie a fost repede dublată de o întrebare care a
început să-mi clocească în minte. „Cum poate trăi cineva
aici?”
Apoi m-am mutat aici, cu munca și am ajuns nu numai să
înțeleg cum poate cineva trăi aici, ci să și experimentez pe
propria piele și minte. Ba chiar să încep să dezvolt un fel de
afecțiune bizară față de această așezare pe care am senzația că am
prins-o într-o fază intermediară, un stagiu în care se amestecă
dezindustrializarea cu reindustrializarea, depopularea cu
repopularea parțială, afacerismul local cu cel transnațional,
dezvoltarea imobiliară cu părăginirea unor vechi edificii și
blocuri de locuințe. Și asta- conferă un farmec aparte.
Zalăul e plin de plăcintării, la tot pasul. Mult mai multe decît covrigăriile. În gară, în centru, prin cartiere. Plăcintării peste tot, într-o concurență (uneori simbioză) cu fast-foodurile, așa că dimineața în drum spre muncă mă opresc să-mi iau câte o plăcintă pe vatră și să trag o ocheadă la forfota din interiorul plăcintăriei. Bulevardul central e plin de magazine și magazinașe, cu de toate. E plin de jucării și articole de papetărie, dar mai ales de magazine de haine și încălțări. Multe și mici. Unele cu iz de magazin chinezesc sau tarabă acoperită, altele cu un strat de glam trădând un efort de imitație a marilor branduri și lanțuri de magazine. Într-unele se amestecă jucăriile cu hainele, într-altele articolele de pescuit cu hainele și papucii. Printre ele, frizerii, câte un coafor, un club al pensionarilor, reprezentanțe ale companiilor de telefonie mobilă, sedii de bănci, farmacii și nelipsitele săli de jocuri de noroc. La răscrucea bulevardului principal (M. Viteazu) cu strada Simion Bărnuțiu, tronează părăginit, la parterul unui bloc de zece etaje, vechiul Cinema Scala, dând iluzia celor care tranzitează orașul că ar fi funcțional. Nu e. Acolo funcționează doar o sală mare de jocuri de noroc, un magazin de haine și lenjerie intimă, iar la etaj, un bar de rockeri unde în weekenduri sunt regulat concerte de metale grele și foarte grele. Mai ales foarte grele.
Zalăul e plin de plăcintării, la tot pasul. Mult mai multe decît covrigăriile. În gară, în centru, prin cartiere. Plăcintării peste tot, într-o concurență (uneori simbioză) cu fast-foodurile, așa că dimineața în drum spre muncă mă opresc să-mi iau câte o plăcintă pe vatră și să trag o ocheadă la forfota din interiorul plăcintăriei. Bulevardul central e plin de magazine și magazinașe, cu de toate. E plin de jucării și articole de papetărie, dar mai ales de magazine de haine și încălțări. Multe și mici. Unele cu iz de magazin chinezesc sau tarabă acoperită, altele cu un strat de glam trădând un efort de imitație a marilor branduri și lanțuri de magazine. Într-unele se amestecă jucăriile cu hainele, într-altele articolele de pescuit cu hainele și papucii. Printre ele, frizerii, câte un coafor, un club al pensionarilor, reprezentanțe ale companiilor de telefonie mobilă, sedii de bănci, farmacii și nelipsitele săli de jocuri de noroc. La răscrucea bulevardului principal (M. Viteazu) cu strada Simion Bărnuțiu, tronează părăginit, la parterul unui bloc de zece etaje, vechiul Cinema Scala, dând iluzia celor care tranzitează orașul că ar fi funcțional. Nu e. Acolo funcționează doar o sală mare de jocuri de noroc, un magazin de haine și lenjerie intimă, iar la etaj, un bar de rockeri unde în weekenduri sunt regulat concerte de metale grele și foarte grele. Mai ales foarte grele.
Dar nu numai bulevardul e încărcat de astfel de
magazinașe. Arterele principale ale cartierelor sunt de asemenea
pline de magazine, localuri, farmacii și... săli de jocuri de
noroc. Aproape toate blocurile au la parter câte ceva. Găsești de
toate pe astfel de străzi și dimineața vezi o mulțime de angajați
și angajate servind cafeaua și trăgând din țigară la intrarea în
punctul de lucru. În special lume tânără.
În pofida clișeului cu Zalăul construit pe o singură
stradă, orașul e mult mai întins decât îți dă senzația traversarea
lui. Străzi care te duc printre blocuri, spre zone de case și iar
blocuri, instituții răsfirate în alte locuri decât centrul orașului
și destul de multe spații verzi. Spre nord, cum mergi spre
Satu-Mare, ajungi în zona industrială și post-industrială. La
bulevard vezi granzii industriei contemporane, coabitând cu urme de
industrie socialistă și afișând clădiri moderne, în contrast
profund cu hardughiile golite, rămase din anii vechiului regim. În
spate, pe deal, sunt cartiere de blocuri construite pentru miile de
muncitori care cândva au migrat înspre Zalău din ruralul învecinat,
atrași de munca la Armătura, Silcotub și alte fabrici. Azi, urmașii
lor, câți au mai rămas în acele blocuri, se împart între
străinătate și munca la companiile care au luat locul vechilor
industrii, ținând în viață orașul care începuse să se depopuleze
dramatic la finalul primului deceniu postcomunist.
Până la reorganizarea teritorială din 1958, Zalăul era
un târgușor predominant maghiar, cam de aceeași dimensiune
demografică cu Șimleul Silvaniei și Jiboul. Propulsarea la statutul
de reședință de județ a determinat transformarea accelerată a
orașului, prin industrializare și construirea câtorva cartiere de
blocuri. De la un orășel de 15 144 de locuitori în 1966, Zalăul
ajunge la o populație de 68 404 în 1992, peste 71 000 de locuitori
în 1996, pentru ca apoi să înceapă depopularea și să ajungă la 62
927 în 2002 și 56 202 în 2011. Deschiderea granițelor în contextul
pre-aderării și aderării la UE, dublată de anii austerității din
contextul ultimei crize economice, au marcat din plin acest oraș și
ruralul limitrof iar în prezent ne pregătim pentru o altă
transformare a orașului. Se pregătește construcția unui mall în
locul fostei fabrici Armătura. Mai precis, în locul unei părți din
imensa hardughie în care în prezent mai funcționează ceva secții și
mai lucrează o mână de oameni.
Deși marii retaileri sunt prezenți de ani buni aici, în
centru și pe cartiere, măturând în parte micile magazine și
restrângând semnificativ piețele agro-alimentare, deși există ceva
centru comercial cu mai multe branduri, un mall în adevăratul sens
al cuvântului, nu există. Pentru asta zălăuanii trebuie să meargă
la Cluj. Vine mall-ul și marchează ieșirea Zalăului din minoratul
capitalist, aducând un spațiu care va recentra (cel puțin parțial)
viața orașului, mutând-o spre zona industrială. Vine mall-ul și
aduce marile branduri, cinema (orice mall serios are și cinema),
magazine și magazinașe de tot felul, astfel că o bună parte din
magazinașele de la parterele blocurilor din centru și de pe
arterele principale ale cartierelor vor dispărea, lăsând spațiile
de închiriat pentru alte inițiative antreprenoriale. Vine mall-ul
și o parte bună din forfota generată de aceste magazine se va muta
în altă parte, dând o altă imagine și atmosferă
orașului.
