| Tînu Lazăr și Mama Sâie, august 2004 |
În vara lui 2004, prin iulie-august, eram la coasă
cu tînu' Lazăr, la Obrejă, sus pe Valea lui Stan, lîngă vîrful
Măgurii. Tocmai luasem bacul cu notă mare și intrasem la facultate
la Cluj, ceea ce-l făcuse pe tînu' extrem de mîndru de mine dar și
oarecumva trist că urma să mă car din sat. După cîteva brazde,
ne-am așezat pe un răzvor să ne tragem sufletul și tînu', cu un ton
mult mai serios și mai grav decît în alte ocazii asemănătoare, mi-a
pus o întrebare:
- Măi Valeri, măi, că amu' tu ești mai învățat ca
noi, ai făcut mai multă școală, zi-mi și mie cum îi treaba asta cu
Dumnezeu? Cine-i el? Cum de le știe pe toate? Îi ceva om mai de
seamă sau cum să înțeleg eu toată povestea cu
el?
Tînu' nu era un om bisericos, deși era prieten bun
cu popa Sărmaș, jucau des șah și se omeneau cu jinars produs la
cazanul familiei dintr-un pîrău de pe Valea lui Stan. Eu nu-mi
amintesc să mă fi dus vreodată la biserică sau să mă fi luat cu
povești despre biserică, Dumnezeu și religie. Duminica, își punea
hainele bune, își spăla cizmele și cobora în sat, cu calul sau pe
jos. În sat, își schimba încălțările și ieșea la centru unde
începeau lungile partide de șah. Era un șahist redutabil și
pătimaș, în stare să bombăne minute întregi pentru o piesă pierdută
aiurea. Pentru mine, aveam să realizez mai tîrziu, întrebarea și
tonul pe care o adresase, erau semne că începuse să mă ia în serios
ca adult și ca om școlit. Și, probabil, semn că simțea că sunt
ultimele brazde culcate împreună. Eu nu eram doar mai școlit, ci,
de prin clasa a 10-a, eram și un fel de ateu. Sau încercam să fiu.
Oricum, eram într-o pasă cît se poate de anti-bisericească, după ce
vreme de vreo 3-4 ani, în perioada gimnaziului, frecventam cu sîrg
biserica, cîntam în strană duminică de duminică și în sărbători,
citisem biblia și alte cărți religioase, învățasem două glasuri
bisericești și mă pregătisem pentru seminarul teologic. Totul s-a
schimbat brusc prin clasa a 8-a, cînd ca urmare a diferitelor
șicane făcute de un diac bătrîn, cum că nu sunt din neam bun, că nu
avem în familie tradiție de dieci, am decis să o rup cu strana și
cu biserica ortodoxă. Mama, urmînd exemplul unei vecine trecută
printr-o situație asemănătoare, a vrut să mă ducă să cînt la
catolici (greco-catolici), că acolo e loc destul și nu te întreabă
nimeni din ce neam ești și dacă înaintașii au cîntat/avut loc de
vază în strana bisericii. Dar nu am vrut. Mi-era silă de toată
povestea și deja interesele și curiozitatea îmi fuseseră acaparate
de lucruri mult mai lumești. Prin liceu, după descoperirea
metalelor grele și foarte grele, am ajuns să-i descopăr pe
iluminiști, pe Darwin și pe alții care-l scoseseră pe Dumnezeu din
schemă, așa că mi-am vîrît capul în alte dogme. Și ce-i puteam eu
răspunde bătrînului, după un așa traseu intelectual, fără să-i
zgîndăresc prea tare fricile și cunoștiințele și fără să fac rabat
de la convingerile mele recente, fundamentate
științific?
- Tînule, Dumnezeu nu e om, nu e așa cum ni-l
imaginăm noi sau cum tot auzim povestindu-se. Dumnezeu e un fel de
energie care ordonează lucrurile și le pune în mișcare, i-am
răspuns eu încercînd să fiu simultan doct și
inteligibil.
- Cum adică energie? întrebă el profund
descumpănit și încurcat de răspunsul meu. Cum vine
asta?
- Cum să-ți explic eu să înțelegi... gîndește-te
la curentul electric. El există, nu-l vedem, dar produce atîtea
efecte.
- Păi da' curentu' electric nu e făcut de oameni?
m-a întrebat el contrariat și oarecumva derutat de răspunsul
meu.
Am mai borborosit eu ceva acolo, dar tot n-am
putut da un răspuns mulțumitor, așa că ne-am reîntors la coasă și
la împrăștiat brazde.
Pe la sfîrșit de noiembrie m-au sunat ai mei la
gazda din Cluj, să mă anunțe că tînu' a picat la pat și că să vin
musai acasă că nu știm cît o mai duce. După o tură scurtă pe la
spitale prin Bistrița, a fost adus la casa pe care o construise în
sat, lîngă casa părinților mei. Eu nu-l văzusem bolind niciodată,
doar bombănind despre cei care bolesc din tătă nimica sau care nu
se scoală devreme să tragă înapoi la vaci. Tata m-a pus repede în
temă:
- Dacă te întreabă de alegeri, de Băsescu și cum
pare să tragă lumea la vot în Cluj, zi-i că-s toți cu Băsescu, să
fie liniștit.
Pe Iliescu îl votase doar în 90, apoi a fost tot
cu Țapu' pînă la decepția din 2000, cînd, asemeni marii majorități
a co-județenilor săi, a votat cu Vadim. Pînă ce s-a stins a ținut
pe perete în casă un poster cu Emil Constantinescu de la alegerile
din 96. Cînd am intrat în camera unde zăcea el într-un pat, s-a
ridicat să mă pupe, iar după ce m-a întrebat cum e pe la Cluj, cum
e cu ungurii, dacă sunt mulți, m-a întrebat cam cu cine trag
studenții? Și-atunci i-am vorbit vreo zece minute despre cît de
multă susținere are Băsescu în rîndul studențimii, despre cum toți
trag cu el și caută să convingă oamenii să-i dea jos pe pesediști
și să aducă dreptatea și adevărul la putere, că țara mare nevoie
are de așa ceva. Părea mai liniștit. Am vorbit puțin, era obosit,
nu se putea concentra și după o vreme delira. Tata dormea cu el în
cameră și se îngrijea să aibă tot ce-i trebuie, căuta să-l
liniștească. A cerut să vină popa Sărmaș să-l spovedească, ne-vrînd
să accepte să vadă alt preot decît pe cel cu care povestise și
băuse de atîtea ori. L-a spovedit Sărmaș de vreo două ori, iar după
vreo săptămînă, două de zăcut la pat, s-a stins într-o noapte.
Tata, fiind lîngă el în acele momente și auzindu-i ultimele vorbe
ce i-au însoțit iertăciunea, ne-a povestit cum s-a ridicat în fund
în pat în întunericul nopții și cum a zis. „No, eu scobor la Petrea
să-mi cînte!” Și scoborît a fost, la Petrea ce zicea din zongoră și
gură în formația Frații Petreuș și murise cu cîțiva ani înainte. A
murit între cele două tururi ale alegerilor prezidențiale și n-a
mai apucat să se bucure de victoria lui Băsescu și nici să vadă
dreptatea și adevărul instaurate sub lunga domnie a
acestuia.
