Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu
și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău,
nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît
mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei
înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai
grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și
că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii
și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat
de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și
slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și
ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru
Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara,
cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama
Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau
seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește
viața din plin. Uneori mă holbam, dospind de invidie și frustrare,
la astfel de transmisiuni, cu multă spumă, jocuri de lumini, țîțe
și șolduri aproape dezgolite și cîte alte cele din repertoriul
entartainmentului văratic, înainte să adorm cu gîndul la brazdele,
coasa sau pologul din ziua următoare. În sat, pînă în anii
liceului, singura distracție seara era adunatul la barieră, pe o
porțiune de verdeață dintre calea ferată, valea lui Stan și
stîncile din spate, de unde începea dealul lui Hondrari. Oricît de
rupt aș fi fost după diferitele munci ale zilei, seara, băgam cu
saț un episod din Sunset Beachși-apoi mergeam la barieră, să
facem foc, să prăjim mălai în lapte și să combinăm gagicile venite
la lelea Lucreță a lui Hondrari. Am fost îndrăgostit, pe rînd și
simultan, de toate cele 4 bistrițence care veneau vara la bunici,
la țară, pe vale la noi. Pe trei dintre ele am reușit să le și pup
și să le țin de mînă. Pe una chiar am pupat-o cu limba mai tîrziu,
în liceu. Apoi, cum era firesc, s-au îndrăgostit de alții, tot de
pe vale sau de pe alte ulicioare, ceea ce am făcut și eu,
expandîndu-mi în primă fază orizontul emoțional pînă la cealaltă
barieră și cabină CFR (vreo 3-400 de metri), de pe ulița gării. Iar
apoi, purtat de patima iubirii și a datului din gură, am luat cu
asalt ulicioara bisericii, Telcișorul, pînă am ieșit din sat. Dar
asta-i altă poveste.
Aveam trei tovarăși principali cu care îmi făceam
veacul pe vale și pe coclauri: Vasi Ganea, Gigi de la Cluj și
Popovski, ultimul mai rar, că stătea tot mai mult pe la ai lui, la
Ploiești. Pînă să vină anii tulburi ai liceului, cu toate
chinurile, frămîntările și căutările adolescenței, îmbibate în
golănii și disperarea de a fi băgat în seamă, o ardeam mai mult cu
Vasi, care locuia cîteva case mai în jos și care era mai tînăr cu
doi ani decît mine. Eu eram, de regulă, ăla cu ideile și
inițiativele, iar Vasi mă ajuta să le concretizez. Am avut multe
inițiative, majoritate avînd de-a face cu domeniul construcțiilor
de colibe, în copac și nu numai, pe atunci fiind foarte la modă pe
valea noastră. Nu mai țin minte cîte colibe am ridicat și cîte
cuiburi de crengi suspendate pe crăci de arini sau carpen. Dar nu
prea impresionai gagicile orășence cu astfel de inițiative, așa că,
prin clasa a 7-a am ridicat ștacheta. Mi-am propus, împreună cu
Vasi, să facem o mașină de lemn, avînd la bază mecanismul unei
biciclete, la care să putem pedala amîndoi, simultan sau pe rînd,
ca să putem să le scoatem la plimbare pe fete, la vară, cînd urmau
să vină. Am desenat vreo cîteva schițe, am discutat ore întregi,
chiar am făcut un fel de contract, visînd că o să facem și ceva
biștari dintr-un fel de taximetrie bizară pe vale în sus și în jos,
iar în acel contract, fiind mai mare și avînd încă de pe atunci
porniri manageriale și antreprenoriale ieșite din comun, am
specificat clar că eu am 51% din acțiuni/drepturi de proprietate
asupra viitorului atelaj și a banilor rezultați din taximetrie și
cărăușie. Plus că urma să fie construită la mine, în magazia de
lîngă șură. Cadrul de bicicletă, din cîte îmi amintesc, urma să-l
pună la dispoziție Vasi, că era un pic mai avut. Iar eu urma să
procur ceva scîndură de pe lîngă casă. În afară de cîteva ore de
discuții, schițe, proiecții fantasmagorice și negocieri, n-a ieșit
nimic din toată treaba. Nici măcar nu ne-am mînjit pe mâini și
brațe cu ceva ulei și vaselină, ca să dea bine la anturaj.
Abilitățile inginerești erau atu-ul fratelui meu, eu fiind cel cu
apucături de artist, după cum aveam să constat, în repetate
rînduri, pînă prin facultate, cînd mi-a trecut.
Și vara stătea să vină, cu tot cu muzele noastre,
iar de pe strada principală, pe scurtătura din Macojiță, pe lîngă
cimitir, venea la vrăjeală și combinat Dani (Simion) a lui tanti
Dana de la aprozar. Mă-sa avea pe-atunci magazin en gros. El avea
bicicletă șmecheră și începuse să dea ture, sfidător, pe lîngă
barieră, pe la poarta casei lor. Știam că e o chestiune de timp
pînă ne va sufla fetele. Ceea ce s-a și întîmplat, deși a avut ceva
de furcă cu noi și, într-un final, a trebuit să se pună bine, cumva
pe lîngă noi. Mai ales că mă-sa avea magazin en gros. Dar în vara
aia am dat lovitura în alt plan. Mi-am găsit și consumat una dintre
vocații.
Nu ne-a ieșit cu mașina-bicicletă, așa că am pus
de o scurtă și explozivă carieră muzicală. Aveam în podul casei, nu
știu de unde, cîteva șindrili de lemn. Le-am cioplit în formă de
chitară. Am bătut cîteva cuiuțe în ele, am întins vreo 8 elastice
din alea de legat borcanele sau fișicurile cu bani și am rezolvat,
nu fără bătăi de cap, de două chitări. De zdrăngănit, zdrăngăneau
ele ceva, acolo, oricum niciunul nu știam să cîntăm la vreun
instrument și nu ne era prea clar ce înseamnă un acord, o octavă
sau un grif. Cu tobele a fost un pic mai simplu, iar alea, deși
improvizate din cutii de carton de la magazinul mamei mele sau de
la alte magazine din sat, la care se adăugau cîteva fedeauă de oale
sparte și ligheane de plastic, chiar sunau a tobe și ne permiteau
să legăm un fel de ritm. Tobele erau treaba lui Vasi, eu fiind cu
chitara, vocea și compoziția (versuri+linie melodică). La cealaltă
chitară, l-am cooptat degrabă, cum începuse vacanța, pe Florin de
la Bistrița, venit pe Zugău, la lelea Doce. Ca vîrstă, era între
noi, ca nivel muzical la fel, adică semi-afon dar foarte entuziast
și suficient de plictisit încît să se bage în așa
ceva.
Știe oricine care a avut de-a face cu industria
muzicală, cu vreun fel de trupă, mai ales cînd e vorba de rock, că
începuturile sunt foarte dificile, că există multe provocări și
opreliști. E nevoie de studio, de sală de repetiții etc. Și cum
hărmălaia urma să fie semnificativă, nu puteai găzdui așa ambiții
muzicale în orice spațiu. Norocul a venit tot dinspre Vasi,
toboșarul nostru. Ai lui aveau peste apă de casa lor un șopru mare
și niște cotețe pentru porci și găini. Dar în ultima vreme, cum nu
prea se mai renta să crești porcii de mici, cumpărau godalăi doar
toamna, așa că al lor coteț stătea neocupat toată vara. Prin
urmare, ne-am decis să ne instalăm acolo cu sculele, mai ales că
era destul de curat și relativ spațios. Și nu puțea mai deloc, că
era mereu deschis. Înăutru era și o ladă de lemn, probabil pentru
tărîțe sau mălai, așa că aveam unde ne depozita sculele cît nu eram
acolo. Primul lucru, înainte să demarăm rockăreala, a fost să ne
dăm un nume. Și aici, după negocieri și impuneri, am găsit un nume
care să ne mulțumească pe toți. Adică pe mine și Vasi, că Florin
n-avea nicio treabă și nici nu prea era cu rock-ul. Amîndoi eram
fani The Kelly Family, că-i tot auzeam pe la
radio îngînînd fel de fel de hituri. Așa că am pornit cumva
de aici. Apoi, el o dădea mai mult, datorită unchiului său
consumator de metale grele și foarte grele, cu Slayer, Manowar,
Sepultura etc. Eu, băiat finuț și sensibil, crescut la umbra lui
Maria Ciobanu, Tămaș, Pomohaci, Dr. Alban, DJ Bobo și Bon Jovi,
eram într-o fază de fascinație profundă și ininteligibilă față de
Omul cu Șobolani și Blink 182, iar la celălalt capăt, Brian Adams
și ... Bon Jovi. Preferințe care, după cum era și firesc, s-au
regăsit din plin în sound-ul nostru. Dar, revenind la nume, după
cum a și rămas scris cu vopsea pe lada de lemn din coteț, trupa a
fost botezată The Fire Kiss. Suna bine. Și metal și glam, cu
îngăduință pentru modul relativist în care sunt utilizate în mediul
rural conceptele și terminologia de specialitate, putea suna chiar
nițel punk. Însă, partea de punk urma să se rezolve prin titlul
ales pentru primul album și unul dintre track-urile (din păcate,
mai puțin populare) ale albumului.
Am început să fac repede piese. Ne aprovizionasem
cu cutii de rezervă și furasem de la mama de la magazin ceva
elastice pentru bani, în caz că ni se destramă chitările în timpul
cîntărilor. Prima piesă, cum era de așteptat, a fost o baladă super
leșinată și lacrimogenă: „Mai bine am să mor”. Un muget prelungit,
cu bețe izbite leneș de carton și elastice ciupite de se auzeau mai
mult unghile zgîriind șindrila, decît presupusa vibrație a
corzilor. Dar compensam cu vocea și implicarea, încît aș fi putut
să o cînt și fără instrumentație. Zici că eram la strană. cîntînd
morțăște. Iar colegii de trupă, cînd nu se plictiseau
acompaniindu-mi lălăiala lăcrămoasă, îngînau și ei cîte ceva pe
lîngă mine, într-un efort colectiv de asumare a penibilului și
ridicolului. Sufeream enorm pe atunci, ceva dramă emoțională mă
mistuia cu furie, așa că mi-am transpus durerea și jindul într-un
refren pe care și acum îl țin minte:
„Mai bine am să mor,
Decît să fiu pribeag,
Să mă gîndesc mereu,
La chipul tău cel drag”.
Mare noroc că nu am rămas blocați în pasa asta
leșinistă, că nu mai ieșea niciun album și niciun concert. Așa că
am schimbat repede macazul. Nu mai știu exact ordinea, dar destul
de repede a urmat și hitul nostru, foarte ritmic, aducînd nițel a
Sarmalele Reci, și intitulat: „O viață de
cîine”.
Refrenul, de asemenea păstrat în minte (cu tot cu
linia melodică, chiar dacă nu se poate auzi printre rînduri), sună
cam așa:
„O viață de cîine, o viață de
cîine,
O viață de cîine am dus
Hau, hau (backing vocals Vasi și Florin, printre
tobe și chităraie)
Cînd toți prietenii,
În față mi-au spus,
Că la minte-s mai redus”
Habar n-am ce voiam să spun/transmit prin
versurile astea, oarecumva involuntar auto-ironice, dar m-a prins
ritmul și mi-au intrat în cap pentru totdeauna. Și nu doar mie.
Piesa era catchy, bontăneala din tobe făcea ca zgrăpțatul
șindrilelor cu elastic să nu conteze mai mult decît un fel de fond
sonor, nu neapărat deranjant. Asta o cîntam cel mai des și aveam o
mare problemă cu sculele. Elasticele, ca elasticele, că mai
procuram, cîntam și cu cîte unul, două lipsă, dar cutiile de
carton-tobe erau hărămnite degrabă de Vasi, adept al unui stil
rapid, tributar trash-metal-ului, așa că nu de puține ori piesele
se terminau mai devreme, începeam scandalul și mă trezeam nevoit
să-i aplic cîte o corecție fizică sumară bateristului, pentru a-l
lămuri că nu avem noi scule de așa metale și sălbăticii. Scandal,
supărare, mergea în casă, pornea combina lui taică-su și băga
Arisede la Sepultura sau Countdown to Extinction de
la Megadeth, la volum ridicat, ca să-mi arate cum stă treabă. Avea
casetele de la unchiul său și se lăuda cu ele. Slavă Domnului,
într-un final au ajuns și, parțial, rămas la
mine.
Revenind, problema asta o rezolvam prin discuții
calme și ture date pe la magazinele din sat. Sau colectînd ligheane
și oale aruncate pe apă. Deja ne știau doamnele de pe la magazinele
din centru și nu pricepeau ce facem noi cu atîta amar de cutii.
După ce ne-am făcut provizii serioase, ne-am apucat iar de compus
și repetat. Era mai greu pînă ne porneam și ne legam cumva
zgomotele, că apoi eu începeam să urlu suficient de tare, coerent
și melodic, încît să las impresia că știu ce fac, adică, că cânt.
Ideile de piesă au început să vină mai ușor în momentul în care
ne-am decis să înregistrăm un album. Eu am dat titlul albumului,
iar Vasi a adus casetofonul cu care ne-am înregistrat. Nu mai știu
care dintre noi a pus la bătaie o casetă, foarte probabil vreuna cu
muzici populare, de-a bătrînilor noștri. Sau ceva Genius, 3rei Sud
Est, AS20 de dată recentă. Însă, după ce eu am propus să numim
albumul, realist și onest, „Aventuri de Coteț”, am purces la compus
și înregistrat, imprimînd o direcție profund nu metal și punk
compozițiilor noastre. Am început să băgăm și un fel de rap printre
refrene, că vedeam că se poartă la TV. Și, fără prea multă
dezbatere și strategie, ne-am trezit compunînd versuri autoironice,
în care ne cîntam nu doar condiția de cîntăreți de coteț, ci și
ocupațiile zilnice care ne restrîngeau masiv spațiul și timpul
alocat hobby-urilor, pasiunilor și inclinaților. Piesa care avea să
dea numele albumului, deși n-a avut priză la public, comparativ cu
„O viață de cîine”, mi s-a părut cea mai solidă și inspirată
compoziție. Îmi amintesc părți din versuri și tematica generală.
Refrenul era simplu, foarte punk, cu vagi trimiteri către registrul
grunge și trash metal. Strigam toți, pe alocuri cu grohăieli
chinuite, rareori izbutite: Aventuri de cotețțț!! de vreo 3
ori. Și, în dosul urletelor, Vasi bătea tare din tobe, ba în cutii,
ba în ligheane sau fedeauă, de tresăreau speriate babele care
treceau pe drum, nepricepînd cine ce taie sau ce pățește în cotețul
brigadirului. Compoziția începea cu un rap lejer, cu tematică
domestică rurală. Trimițînd subtil la părțile de rap de la Coma și
Vița de Vie, cu un discret accent șmecheresc de Puya, totalmente
nereușit, piesa aborda frontal, fără menajamente și eufemisme,
problema datului la porci, de la pregătitul hâlbelor - apă fiartă,
coji de baraboi opăriți/baraboi fierți sau napci + harbuz (în
funcție de sezon), tărîțe sau urzici opărite și alte bulihauă de
prin grădini sau de pe marginea drumului - pînă la intratul matinal
sau la ceas de seară, în habitatul lor. Surprindeam elegant efectul
produs asupra lor de proximitatea găleții cu hîlbe, încăiereala de
deasupra troacei din roată de tractor tăiată și intratul cu
picioarele în mîncare, într-un gest impulsiv de sfidare a oricăror
maniere și urme de pragmatism. Mirosul din coteț, adînc pătruns
apoi în haine, adeseori combinat cu cel amoniacal de balegă și
pișat bovin, alături de urmele de balegă sau găinaț multicolor
lipite de talpa papucilor, erau de asemenea detalii importante în
economia compoziției. Mai ales în partea unde vorbeam de zilele
speciale, cînd te trimite mă-ta sau tac-tu să dai la porc, tocmai
după ce te-ai puțulit și îmbrăcat frumos de ieșit în sat. Stress,
nervi, frustrare și dispreț față de gustosul și anti-modernul
animal din coteț, care-ți reamintește periodic cine ești și cam ce
potențial ai. Rămîn la convingerea, împărtășită de altfel și de
Vasile, că piesa a fost prea subtilă, prea peste duhul/trendul
acelor veacuri, așa că nu e de mirare că nu a prins mai deloc. Că
lumea abia a avut răbdare să o asculte pînă la capăt la primul și
ultimul nostru concert. Sunt convins că azi am fi avut șansa unui
succes mult mai amplu, și nu doar datorită mijloacelor media la
care noi nu aveam acces atunci, ci, și pentru că există astăzi o
plajă de consumatori de nișă suficient de excentrici încît să
aprecieze/consume compozițiile noastre profund și habarnist
experimentale.
Pomenitul concert s-a organizat când aveam deja
vreo 5-6 piese. Le înregistrasem pe badoc și, la ascultare, cu
puțin efort, puteai distinge printre boncăleli, cutii sparte în
ritm de Igor Cavalera și ceva unghii trăgînd de zor de elastice și
de suprafața aspră a unor șindrile, un fel de muzică greșit
avangardistă și fără niciun fel de premeditare, conectată mai
degrabă la Burzum (aveam să-l decopăr ulterior), Ligeti sau John
Cage, decît la trupele pe care le emulam. Ceva era acolo, mai ales
că avea o acustică bună cotețul și, avînd ușa larg deschisă,
sunetele ce răzbăteau din gîtlejurile noastre (al meu, mai ales)
șindrile, cartoane și ligheane, lăsau impresia de muzică
trecătorilor, cu precădere celor tineri, care observaseră că noi
avem un nou hobby, muzica și că-l practicăm din plin, cînd avem
vreme. Plus că eu știam că am ceva voce și ureche muzicală, pentru
că în paralel cu acest proiect muzical, colaboram duminica și în
sărbători și la strana + corul bisericii din localitate. Vasi a
venit cu ideea concertului, mai ales că veniseră și fetele de la
barieră, mai era și Denisa venită la lelea Măricică a lui Ordace,
plus încă vreo cîțiva/cîteva băștinași sau tot în vacanță. Am
anunțat evenimentul, am pregătit două băncuțe de lemn în fața
cotețului, din alea de șezut la pomene și priveghi. Apoi am taxat
pe toată lumea cu ceva mărunțiș. Inclusiv pe sora mea și sora lui
Florin. Vreo 500 de lei parcă, fiind, aproximativ, echivalentul a
3-5 lei acum. Și ne-am pus pe cîntat, copleșiți de emoții și trac.
Cred că aveam vreo 10-15 persoane în public, ceea ce nu era deloc
neglijabil, avînd în vedere prăbușirea sporului demografic între
generația fratelui meu (cu 6 ani mai mare) și a mea/a lui Vasi. Am
cîntat cu mult patos toate piesele, electrizînd publicul adunat în
fața cotețului și ne-ținînd cont de faptul că deja de la primele
hituri răgușisem pentru că, neavînd amplificare, trebuia să urlu ca
să pot acoperi partea instrumentală.
Vremea a ținut cu noi, nu a plouat, nu a fost nici
prea cald, așa că după ce am încheiat repertoriul, publicul a cerut
încă o dată sau de 2 ori hitul nostru, „O viață de cîine”.
Concertul a fost un succes relativ, umbrit, însă, de tensiunile
apărute în band cînd s-a pus problema împărțelii banilor colectați
din bilete. S-a lăsat cu ceartă, eu am părăsit formația și, în
aceeași seară, mi-am vîndut chitara cu 2000 de lei lui Sorin de la
Bistrița, verișor și însoțitor al fetelor de la barieră. Și am pus
capăt carierei muzicale, în pofida unor încercări de împăcare
venite dinspre Vasi. Sfada noastră nu a durat mult, dar am luat-o
pe căi diferite, Eu m-am concentrat pe cariera de diac la biserică,
luînd în calcul, sporadic, o posibilă carieră de preot, în paralel
cu activitatea mea de prozator și jurnalist, activitate profund
legată de statul la vaci, cînd n-aveam parteneri de năzbîtii și
hobby-uri. El a intrat abrupt în biznis, dar eu nu i-am călcat
vreodată pragul magazinului deschis cu banii de concert în cotețul
unde cîndva compuneam și repetam cu trupa. Lada pe care scria
stilizat, cum văzusem pe casete, The Fire Kiss, era acum
taraba pe care își înșira el bomboanele, gumele, biscuții și
mărunțișurile pe care le cumpăra de la magazinul mamei sau de la en
gros-ul lui tanti Dana, pentru a le vinde cu un adaos comercial
deloc neglijabil copiilor care voiau o versiune reală a jocului
de-a magazinul. L-a ținut vreo 2 săptămîni, apoi s-a apucat de alte
treburi, realizînd că, cel puțin pe Valea lui Stan, ideea de piață
liberă e o iluzie grosolană.
Deși, urmînd pattern-ul global, capitalismul a
consumat și punk-ul nostru accidental, deși albumul nostru, rămas
la el (și foarte probabil, extrem de valoros acum sau peste cîțiva
ani), nu l-am mai găsit vreodată, prietenia noastră a continuat,
purtîndu-ne prin multe alte pățanii, pînă cînd am ajuns să ne vedem
foarte rar și să ne minunăm de cele petrecute cîndva și de traseele
noastre ulterioare. Oameni recenți, cu probleme recente și
nostalgii după vremuri în care nu prea pricepeam ce se întâmplă cu
noi și cu lumea din jur.
