Mi-a luat ceva timp sa pot scrie despre ce a adus “Umbrela” in viata mea. Si nu pentru ca nu as fi avut ce spune, ci pentru ca nu reuseam sa imi pun toate gandurile si sentimentele intr-o ordine pe care sa o pot aduce si exprima si in cuvinte.

Stiu foarte bine tot ce am trait in tot timpul acesta pana am vazut cum umbrela prinde viata. Stiu fiecare traire, fiecare vis visat de cel putin 10 ori, stiu fiecare inchipuire, fiecare miscare, fiecare atingere, tot, imi amintesc absolut tot. Si oricat de mult mi-am imaginat acest eveniment, tot nu am putut sa-I patrund si sa il simt asa cum mi s-a daruit. Ca-ntr-o poveste: trei zile si trei nopti. Numai ca de data aceasta a fost povestea mea. Nu intamplator am citit si trait atatea povesti minunate, insa chiar si asa, atunci cand iti vine randul, crezi ca totul e doar o plasmuire a mintii. Nici azi nu stiu daca am trait tot ce mi s-a intamplat sau daca am visat cu ochii deschisi. Si ce vis…

De atatea ori am fost la teatre, la spectacole, si la final in aplauzele acelea frenetice imi ziceam in gand “oare vreodata voi trai un timp, un moment al meu in care sa fiu acolo, pe scena si toti ochii sa fie atintiti asupra mea? toti acei oameni sa ma priveasca de parca eu le-am deschis o cale, un drum, o poteca?” Si uite ca vreodata a luat locul spectacolului vietii mele.

Cred ca nimic nu a fost intamplator si pentru prima data in mult timp Umbrela a adus zeci, sute de oameni impreuna. Scena mea a fost uneori neincapatoare. Mi-aduc aminte un moment din prima seara, cand ma asezasem pe scaun, cumva sa incerc sa ma integrez lumii, evenimentului, sunetului si intr-un moment de detasare am simtit ca eu, cea pe care o privesc, sunt omul pe care l-am cautat intotdeauna, omul acela despre care am scris, uneori dandu-I un nume, alteori, fara nume, fara haine, doar un amalgam de sentimente, iluzii si nostalgii. Am simtit cum eu sunt acel cineva dupa care tanjesc, acel cineva pentru care imi configurez zile, nopti, vise…Si asa am continuat sa cred pana cand intr-o noapte tarzie, cu doua brate pline de flori multicolore, purtand o rochie cu care clar as fi putut-o substitui pe Alba-ca-Zapada, cu un zambet de milioane, am patruns in sufletul casei mele, m-am asezat in pat, rememorand o seara de exceptie. Am tras aer adanc in piept si am gandit ca printul din poveste va gasi drumul, cu sau fara caleasca, cu sau fara pitici, cu sau fara vrajitoare.

Urmatoarele doua zile si nopti de poveste au scris cu cerneli dintre cele mai fine povestea fetitei care fie ca era vara sau toamna, cer cu ploaie sau soare fierbinte, plimba o umbrela pe umeri…Dupa aproape o saptamana as putea spune ca simt cum aceste trei zile fac parte dintr-o alta viata pe care am avut fericirea sa o traiesc.

In lumea mea in care ploua chiar si atunci cand se anunta soare arzator, in lumea mea in care oamenii au scris alaturi de mine povestea “Umbrelei” care aduce zambete pe chipurile celor din jur, in aceeasi masura in care aduce lacrimi, suspine si puls alert; in aceasta lume cred ca nu mai exista cale de intoarcere dupa ce lumina s-a oglindit cu asa o intensitate intr-un rogvaiv impermeabil.

Poate se cere un alt timp, o alta poveste care sa ia forma unei masini, a unui avion, sau de ce nu, a unei banci pur si simplu – desi cred ca mi-as dori in sinea mea sa fie o banca din Central Park al carei mesaj l-am citit cel putin odata cu ochii mintii. Da, e adevarat, ca nu ma pot opri aici…si asta pentru ca stiu ca sunt multe care au ramas nespuse.

Azi sunt inca nespuse…