Am cam trei sferturi din ie gata, timp destul de puțin până pe 11 aprilie, însă cred că este momentul să încep povestea conceperii ei, poveste pe care o tot întorc în minte în fiecare seară când iau lucrul în mână și lucrez cât pot de mult și de repede ca să onorez contractul, în primul rând, cu mine și apoi cu provocarea Ioanei de a construi o IE așa cum nu a mai fost alta până acum, un model cu totul nou.

Când am citit prima oară despre concurs prima reacție a fost de respingere: nu sunt competitivă decât cu mine însămi, nu am experiența necesară să mă compar cu alții și nici cunoștințe suficiente cât să creez și nu să reproduc. Am şi comentat, dacă îmi aduc bine aminte, că nu este de mine.

Apoi, piticul meu care, de la o anumită vârstă încoace, este tot mai insistent și nesuferit, a pornit o campanie hotărâtă de sfredelire a minții mele până a ajuns la centrul acela care îți dă suficient curaj, câteodată și nebunie, ca să faci lucruri de care nu te-ai fi crezut niciodată în stare.

Așa m-am trezit înscrisă prin octombrie 2014, culmea, prima pe listă la secțiunea IE NOUĂ a concursului de cusut care se va termina de Paște, pe 11 aprilie 2015!

Odată implicată, am început să mă gândesc foarte serios, cum va fie noua ie, ea trebuind să respecte specificul zonei mele, dar fără să copie o cămașă deja existentă. Cu copiatul treaba ar fi oarecum rezolvată, sunt puține cămășile care au mai rămas pe la noi și, fiind rare, ele sunt cunoscute destul de bine, deci nu aș putea să am spor ca să „fur”.

Cum am început?

Am început de la… nuferi! Am avut ocazia să văd la prietena mea, Rădița, câteva din motivele vechi folosite în zona noastră. Așa am făcut cunoștință cu vița de vie, cu cucii grăsuți, cu colul morii, nuferii, căliţele și multe altele. Dintre toate, nuferii mi s-au lipit de suflet, ca un coup de foudre. Deși sunt din ce în ce mai rari, nuferii sunt de-ai noștri, de-ai Dunării, de-ai bălților ei și sigur vin din vechime, de atunci când erau mult mai des întâlniți. Atunci am știut că nu vor lipsi de pe ia mea și că vor fi elementul de la care se va construi restul. Deci, motivele principale al iei mele sunt de apă: Dunărea, smârcurile ei și comorile ascunse cu grijă acolo: nuferii.

Am trecut la desenat, am preluat modelul nuferilor de pe un ștergar și chiar dacă motivele de ștergar sunt diferite de cele ale unei ii, nu am mai ținut cont de nimic, numai nuferii îi aveam în minte doar pe ei îi doream.

Altița avea nuferi, a fost simplu de desenat, dar despre ce va urma nu mai știam nimic. Cu ce voi „îmbrăca” restul cămășii. Imaginația mea era pe terminate, din păcate. Am desenat niște stele cu opt colțuri, nu arătau rău, dar nu era chimia aceea între mine, nuferii mei și ele. Au fost n variante, timpul a trecut cu repeziciune și, probabil, că și acum m-aș fi gândit dacă nu ar fi venit momentul să trec la treabă efectiv. Mi-am zis că pe parcurs se vor limpezi lucrurile și voi găsi râurii de care aveam nevoie, dar să încep odată cusutul!

Materiale

Nici aici nu a stat totul simplu de la bun început. Am cugetat că voi folosi o pânză plină, de casă, țesută în Bucovina. Am luat un petec și am exersat, evident, nuferii! Se pare că între mine și ei, iubirea este cu năbădăi. Am schimbat ața, am cusut muște, am cusut butuc, am cusut la fir, am cusut la două fire, la trei fire, cu mouline, cu cotton perle etc etc, pur și simplu nu se conturau în niciun fel. Am luat altă pânză de casă, de data aceasta de la Bacău. Aceeași poveste! Când treaba se încâlcește atât de tare, doar mâna destinului o mai repară.

Astfel, ce fac eu când sunt în impas? „Sun un prieten!” Adică la Rădița! Și zic cu jumătate de gură că nuferii mei nu doresc pânză de Moldova, ei iubesc pânza finuță de la Dunăre, țesută de brăilence. Și Rădița zice că da, se rezolvă peste nu știu căte săptămâni când urzește din nou pentru pânză. Șoc și groază! Este deja la finele lui decembrie, dacă nu încep să împung pânza, nu mai termin la timp.

Și acum intră, ta-da! din nou destinul, că Rădița își amintește de două cupoane de pânză, mai mici, rămase pe undeva prin atelier. Zbor până acolo, d-na Steluța, colega ei, ascultă povestea mea cu ia aflată în impas, cu nuferii care nu vor să se coasă pe orice pânză, cu orice ață, caută cupoanele, le găsește și îmi mai întinde și un cocean, da, un cocean, cu un fir gălbui înfășurat pe el. Zice: încearcă și cu ăsta! A fost una din cele mai frumoase zile. Nu știu ce m-a bucurat mai tare: faptul că am așa prieteni, faptul că am avut noroc să ies din impas atunci când nu știam ce să mai fac, faptul că nuferii mei vor crește frumos pe pânză țesută acasă la mine, la Brăila, și cusută cu fir mieriu de borangic de casă, chiar nu știu! Cum de nu mi-am dat seama că soluția era de fapt la doi pași de mine, nu în pânza de departe sau în firele cumpărate cine știe de unde?

Cusutul

Cu înfrigurare am trecut la cusut și am început cu nuferii, singura certitudine a iei mele până la acel moment. I-am așezat într-o „cale ocolită”, pentru că este ea apa, este viața, dar nu au vrut în „căliță”. Cele două altițe erau gata și eu le priveam neputincioasă: nu erau ce-mi doream! De descusut nici nu putea fi vorba: borangicul și punctul mărunt făceau imposibilă recuperarea pânzei și a mătăsii.

Aș fi vrut să cos la fir, dar n-a mers, eu nu i-am găsit varianta potrivită și atunci am zis că va fi butuc. Deci, toată cămașa este cusută în butuc, desigur acolo unde erau mai mult de două muște aliniate.

Revenind la altițe, după prima pereche, eșuată, am trecut al doilea rând de altițe, de data aceasta cu nuferi aliniați frumușel. În sfârșit, aveam varianta finală sau aşa am sperat eu! Poate nu era perfectă, dar cea mai bună pe care am fost eu în stare să o obțin.

Șabacul

În timp ce cuseam la altiță, variantele de încreț sau râuri se perindau nebunește prin mintea mea. Din fericire, am găsit soluția pentru încreț răsfoind modelele de prin alte părți. Deja testam ceva nou pe ie, butucul în care numai cususem până acum, dar ce va urma va fi și mai și! Încrețul va fi dantelat cu un ajur sau șabac, cum i se mai zice. Niciodată nu am mai cusut ajur. Am stat liniștită, am salvat cele două modele pe care mi le-am propus să le încerc și mi-am zis că mama mea, care a lucrat cu mulți ani în urmă mult cu macrame, mă va ajuta să încep. Cu toate cele trebuincioase am fugit la mama să mă învețe cum să-i dau de rost șabacului. Situația s-a tranșat rapid. Mama mi-a zis că habar nu are cum se face șabacul care mă interesa pe mine și s-a strecurat subtil la bucătărie. Oricum nu mai eram atentă ce face, pentru că eram hipnotizată de acul care se contorsiona pe după firele de urzeală. Cu sau fără ajutor, eu voi face acest șabac! Primele încercări au fost sinistre, dar nu am renunțat. Am citit tutoriale, am cerut, din nou ajutor, și prietenii au fost la datorie ca de obicei. Crina Buraga mi-a dat o arhivă de tutoriale. Nu era în niciunul exact modelul meu, dar am tot încercat și Evrika! în două zile am descifrat misterul.

Munca la încreț a fost migăloasă. Poate l-am făcut și mai lat decât ar fi fost cazul, însă la ia de unde l-am luat era la fel de lat. Mi-a plăcut că, în final, a încrețit uşor materialul exact ca un încreț funcțional. Foarte tare!

A durat mult, nu mai știu cât, dar suficient de mult ca să pot găsi o variantă și pentru râuri. Credeți-mă, au fost foarte multe idei, dar nimic, nimic nu mi se părea că se potrivește cu nuferii mei.

În zona noastră merg foarte bine modelele geometrice, însă nuferii frumos arcuiți nu mergeau alături de romburi, de stele sau alte figuri alcătuite din linii și colțuri.

A fost un alt impas, nu pot să merg mai departe dacă nu se realizează clickul acela care apare doar când găsesc ceea ce se potrivește. Și deși am găsit inspirație în modele foarte frumoase, totuși nu alcătuiau un tot armonios cu restul cămășii.

Când mai aveam foarte puțin din încreț, găsesc o postare destul de recentă pe blogul Semne cusute, niște modele din Dobrogea pentru cămăși. Și văd niște melci. Melci… Nuferi… Uraaaaa! Se pare că am și râurii! Melcii imediat au intrat pe prelucrare grafică și s-au privit în oglindă și au luat cu ei și modelul de alături, care în mintea mea alcătuiește niște valuri.

Ăsta era clickul de care aveam nevoie! Nuferi, melci și apă! Ia de la Dunăre se poate închide frumos.

Vreau să spun că partea de cusut este simplă pe lângă căutările și variantele în care m-am străduit să pun cap la cap tot felul de piese, ca într-un puzzle, până să ajung la combinația care simt că este ceea ce vreau. A fost prea mult timp pentru căutări și teste, prea mult am bâjbâit, însă acum am satisfacția că este totul după dorința mea și nu cum s-a nimerit.

Timpul pentru cusut s-a micșorat dramatic. Am cusut în fiecare seară fără oprire, pânâ târziu în noapte, la lumina lămpii. Am cusut la doua fire de ţesătură, cu borangicul care nu a fost deloc prietenos cu mine. A fost un fir sensibil, ușor de încâlcit, foarte inegal ca grosime, cu noduri, cu diferențe de culoare. Însă nicio clipă nu m-am gândit să renunț la el. Am crezut tot timpul că sunt extrem de norocoasă pentru că mi s–a oferit. Face parte din spiritul iei mele, pe pânză de casă de culoare ivorie, cu borangic gălbui și bumbac perle maro roşcat. Culori pe care eu le simt naturale. Cămașa are motive de apă, dar nuanțele alese își fac treaba și, pentru mine, este armonia potrivită.

Punctele incredibil de mărunte, orele interminabile de cusut, ritmul foarte susținut au fost și încă mai sunt, foarte obositoare pentru mine și mai ales pentru ochii mei, însă acum am speranța că sunt mult mai aproape de momentul în care ia mea va fi gata și Brăila va primi în dar o ie nouă.

Povestea iei nu se termină, voi scrie cât de curând finalul, care va fi o eliberare după o muncă grea de câteva luni.

Am revenit la povestirea mea şi la ie, după o pauză de o săptămână. La cum am lucrat în ultimul timp, o săptămână este mult, dar pur şi simplu am cedat fizic, a trebuit să las ochii să-şi revină. Din ianuarie cos cam în fiecare zi între orele 17 şi 24.

Am desfăcut altiţa şi am completat modelul, iar acum este bine. Am spălat bucăţile, fac tivurile şi apoi asamblez părţile, dar până atunci mai este puţin. Şi să nu uit! de cusut bentiţa de la gât şi de la mâneci.

Ultimele zile au fost cumplite, am lucrat toată săptămâna premergătoare Paştelui, a fost o presiune fantastică, parcă tot observat alte şi alte chestii care mai trebuiau făcute. Finisarea este cea mai grea şi migăloasă parte.

Însă nu pot încheia povestirea iei mele fără o altă poveste strâns legată de aceasta.

Marama supriză!

Ia mea a fost lucrată cu multă trudă, dar paralel cu ea, o altă frumuseţe a luat naştere, cu mare modestie, dar cel puţin la fel de fin şi de muncită ca şi ia. Este vorba de o maramă, lucrată de prietena mea Rădiţa. A dorit să îmi facă o maramă care să stea lângă ie şi să fie plină şi ea de nuferi. Faptul că ia are o astfel de „companie” selectă mă face să fiu de două ori mai mândră!

Până nu a fost gata nu am văzut-o, însă am ştiut tot timpul că marama va fi tot ceea ce este mai bun pentru ia mea. Şi aşa a fost! Este o maramă din borangic şi bumbac, lucrată cu un chenar din şatrangă. Ştiu sigur că nu sunt mulţi cei care ştiu ce-i şatranga şi aceasta este un mare regret al meu, pentru că astfel nu ştiu câtă măiestrie şi talent implică. Practic, marama se ţese, iar unde este modelul, totul se încheagă cu acul, trecându-l mărunt-mărunt printre iţe. Ca să faci aşa ceva trebuie să fii o ţesătoare măiastră, să ai o răbdare ieşită din comun şi, mai ales, o inima mare ca să poţi lucra pentru cineva un astfel de lucru de migală. Fără suflet eu nu cred că se poate realiza!