Au fost oferite de-a lungul anilor mai multe paradigme cu privire la actul vizionării unui film. O evadare din lumea „reală” într-una imaginată, totuși trăită cu nu mai puțină intensitate. Experiența unei alte lumi. Voyeurism. Modelare ideologică. Asumarea unei mărturii. Trăirea unei idei. Auto-amăgire. Etc, etc, etc.

Am avut nevoie azi să inspectez niște țevi, pentru a identifica sursa unei scurgeri de apă. Pentru că locul era strâmt și inaccesibil, un vecin mi-a recomandat folosirea unei oglinzi. M-am aplecat, așadar, asupra gurii de vizitare și am plasat oglinda într-un anume fel, pentru a-mi reflecta locul cu pricina. Astfel am văzut realitatea, de unde vine apa buclucașă.

De obicei, folosim oglinzile pentru a ne vedea pe noi înșine. În vanitatea noastră, uităm că ele mai au și alte rosturi.

Astăzi, însă, mi-a fost reamintit acest fapt; folosim oglinzile și pentru a privi înspre ceva inaccesibil prin mijloace directe. În astfel de situații este important să nu uităm că ceea ce vedem acolo este o reproducere a realității, o reflexie a ei pe o suprafață. Iar oglinda îmi facilitează accesul la cea realitate, nu și participarea mea. Sunt acolo și văd ce se întâmplă, dar nu pot face nimic pentru a influența cursul evenimentelor.

Asta se întâmplă atunci când nu privim perpendicular pe oglindă. Nu ne vedem pe noi înșine. Iar ceea ce vedem este ceva de departe. Nu o spun doar în sens fizic.

Deși am văzut-o, țeava de apă buclucașă încă picură apă și nu dă semne că vrea să se oprească.

Dar dacă ecranul cinematografului este, de fapt, tot o oglindă?

Căci tot așa privim privim desfășurarea filmului pe ecran, din lateral. Privim viața, dar nu nu o vedem pe cea reală, ci pe cea reprodusă, interpretată, pusă în scenă și filmată discreționar. Viața de departe, pe care care o putem vedea, care ne provoacă fiori, dar pe care nu o putem influența în nici un fel.

Nu ne vedem pe noi înșine, nici măcar prin identificarea cu un personaj din film. Căci vedem mai degrabă dorințe, ipoteze și bricolaje de posibilități: ce am vrea să fim, ce-am fi fost dacă, ce aș putea fi, cum aș fi dacă etc.

Marii regizori sunt făurari de oglinzi. Le orientează într-un așa fel încât să vedem ceea ce vor ei să ne arate, realitatea lor – istoria (sau „faptele reale”), ideile, viața curentă, lumea cu problemele ei, viitorul, credințele și obsesiile oamenilor, lucruri pe care le putem doar imagina, reconstrucții ale realității – și ceea ce nu ne este la îndemână, trăirea celuilalt. Iar frumusețea unei oglinzi, până la urmă, nu stă în suprafața ei frumos lustruită sau în rama ei minunată, ci în ceea ce arată de fiecare dată când o privești.

Frumusețea cinemaului este că nu doar poziția oglinzii contează, felul în care au așezat-o realizatorii săi, ci și poziția ta. Tu poți să ai un cuvânt de spus în fața oglinzii; deși aparent ești imobil, așezat într-un fotoliu, mintea ta se mișcă. Cu cât filmul este mai bine făcut, cu atât mai largă este oferta de unghiuri din care el poate fi vizionat. E adevărat, există și excepții, dar ele se tratate ca atare.

Aceeași oglindă poate arăta o mulțime de lucruri, după cum același film ne poate reflecta o pluritate de de priveliști. Nu în același timp, de aceea sunt recomandate revizionările.

De aceea filmul nu este, nu trebuie să fie și nu va fi niciodată un mediu de predicare. În oglinda Cuvântului privești perpendicular, pentru a te vedea pe tine în lumina Lui.