Asemeni moralei, pe care fie o primim de sus, fie ne este pusă în brațe de către măreața Evoluție, progresul este și el o noțiune la care ne raportăm ca la ceva ce nu ne vine la îndemână. Ne este tot mai greu să spunem dacă noi suntem meșterii progresului de care ne bucurăm sau dacă, de fapt, el este (încă) o necesitate universală, un fel de lege în slujba căreia noi ne-am înjugat, de bunăvoie deocamdată, înarmați cu iluzia că dacă suntem cuminți și cooperăm, o să ne iasă și nouă ceva din asta.

În sens biologic, o știți, pe planeta noastră a existat progres, dezvoltare creativă și diversificare înainte ca omul să se pripășească și el pe aici. Nu ni s-a simțit lipsa. Dimpotrivă, zic unii, era mai bine ca noi să nu fi venit, stricându-le pe toate, să lăsăm natura să își vadă de ale ei. Nu este foarte clar, în sens pur naturalist vorbesc, ce însemnă „bine” sau „mai bine” într-o lume lipsită de ființe care să gândească în astfel de termeni, dar hai să nu ne împiedicăm în astfel de mici detalii…

Progresul, o capcană seducătoare, în care ne lăsăm prinși cu bucurie, pentru ca apoi să ne zbatem cu simț de răspundere, totuși fără convingere, ca să nu cumva să ne lase de capul noastru.

Problema este că și dacă am vrea să îi punem frână, nu putem, așa cum nu putem opri cutremurele, uraganele, tsunami-urile. Ne este peste puteri. Nu poți să nu descoperi puterea aburului, a curentului electric, a fisiunii nucleare, a microporcesorului, iar acestea, odată descoperite, nu pot rămâne în biblioteci, trebuie puse la lucru. În folosul nostru, da, căci de aceea ne-am bătut capul cu ele.

Dar ce zic eu: nu noi le descoperim, ci ele ne ies în cale. Odată ce ne-au tăiat drumul, nu putem decât să le urmăm docili, chiar dacă nu putem întotdeauna anticipa consecințele ascultării noastre.

Acum, de pildă, în vogă este A.I., un alt artefact al progresului. Credeți că noi l-am creat? N-aveți decât! Pentru cine vrea să vadă, așa ca mine, este limpede faptul că acest pas trebuia făcut și că era pregătit mai dinainte, el făcând parte din țesătura unui Univers suficient de mare încât să încapă în el orice posibilitate, cu excepția notabilă, desigur, a existenței unui Creator.

Dacă tot veni vorba, se pare că trăim ca și cum progresul este o realitate inevitabilă, că nu avem ce face, trebuie să îi cântăm în strună. În schimb, ni se pare imposibilă, deloc plauzibilă și ușor evitabilă ipoteza existenței lui Dumnezeu.

Dar poate că va veni și vremea lui, clipa când se va ridica o voce precum cea a lui Nietzsche care să anunțe „Progresul e mort, iar noi suntem ucigașii lui!”. Nu vă faceți (alte) iluzii, se va găsi un alt vițel căruia să i se aducă ofrande, căci de aur omenirea nu a dus lipsă niciodată.