Asemeni luminii care luminează în întuneric, fără ca acesta să o cuprindă, inteligența poate fi recunoscută cu adevărat drept ceea ce este în mijlocul oceanului de prostie. Ai nevoie de o grămadă de proști – sau de niște proști grămadă, merge și așa – pentru a-l distinge pe cel inteligent, cu capul bine înșurubat între umeri.

Pe cale de consecință, ar trebui să ne liniștim: atât timp cât nu vom fi în stare măcar să conceptualizăm prostia artificială, nu se pune problema ca inteligența artificială să constituie un real pericol pentru noi. Suntem pe o cale greșită. Încercăm să zidim ceva măreț, o inteligență sclipitoare, fără să punem necesara temelie o prostiei care dă cu oiștea-n gard … or așa ceva nu funcționeaqză, frate. Mi-e că vom mai da în multe gropi până vom pricepe acest necesar demers, condiție esențială a progresului pe care ni-l dorim în domeniu (să bubuie Nvidia!), dar nu-i nimic, am am mai trecut pe aici.

De unde începem? Găsim niște modele de studiat? Eu am niște sugestii, dar nu vă vor plăcea.