Mi-a rămas imprimată, unde mă şi aflu acum la această răscruce,decapitarea unei păpuşi de catifea. Capul îi fusese descusut cândva şi umplut cu păstăi de vanilie şi trecuse, de multe ori,drept sursa amintirilor mele, de-a lungul şi de-a latul zilelor trăite în acest cartier-laborator, în care mi se injectase ceas de ceas ideea că, toate capetele de om sunt şi e obligatoriu să fie umplute cu păstăi de vanilie.

O singură păpuşă mai rămăsese cu capul pe umeri, oarecum: o nălucă în dungi, exprimând cu tot corpul ei o veşnică şi inexorabilă lene. Scăpase, deoarece decapitatorul celorlalte se distra mai întâi copios, prinzând-o de cap şi de picioare, cu elastic, de barele patului, vrând să-i desprindă gâtul cu foarfeca, după care uşor, scâncind, se pornea, habar n-am din ce motiv, întotdeauna să coasă locu-i abia deschis, nu înainte să-i vâre înăuntru încă o păstaie.

La sfârşit, îşi vâra nasul în moalele capului ei, căci numai şi numai atunci putea cu adevărat să o plângă.

*

Am deschis valiza şi am întins-o cu grijă lângă foarfecă, am închis-o şi m-am aşezat pe ea, cât să-mi trag înapoi sufletul, urmând să-l oblig să iasă în ora următoare în cea mai aprigă şi fără miros de vanilie lume…

( „jocul cuvintelor”, găzduit de Vienela)