Este elementar, dragii mei: ca mod de a fi în lume, ideologicul nu poate suporta relativismul. E un paradox, știu, căci, iată, în plină epocă a celebrării tuturor narațiunilor – fără a mai conta dacă sunt adevărate sau nu, ci doar dacă slujesc dezideratului diversității –, tot mai avem nevoie de singura poveste care să ne ducă mai departe, altfel nu se poate.

Asta înseamnă că nici măcar îngăduința condescendentă față de doctrinele concurente nu este admisă. Ideologicul este exclusivist și absolutist. Prima trăsătură îl apropie de credințe, a doua de fundamentalisme. Puse împreună, ele zămislesc această progenitură letală pentru spiritul uman modern, ideologicul. Repet, este vorba de un fel de a fi în lume, unul caracterizat de aderența la doctrina care salvează tot ce merită salvat, fie și cu riscul de a pierde în bătălie tot ce se (mai) poate pierde.

Nimeni nu își așează viața ca o ardere de tot pe altarul unui adevăr relativ, o știe orice copil. De aceea, într-o lume fără absolute, ideologiile încă ne mai dau motive să murim pentru ceva. Iar acest lucru încă nu ar fi atât de grav, dacă s-ar limita doar la atât, ele ar putea pretinde în mod legitim acea noblețe care, deocamdată, nu le șade bine, căci este doar spoială: ideologiile încă ne mai dau motive să ucidem, să punem costurile imense ale înălțării fantasmelor pe care ni le flutură înaintea ochilor în cârca altora. E prețul pe care orice ideolog îl plătește cu bucurie (și cu generozitate, de ce nu).

Dar chiar și aici, pentru a fi animal de pradă pentru cel de lângă tine și să poți dormi în continuare noaptea, trebuie să ai un absolut care să îți anestezieze conștiința. Ai nevoie să știi că ai făcut ce trebuia făcut. Abureala asta post-modernă nu ți oferă nici un reazem.

Atunci când nu mai avem adevăr absolut, ci totul este relativ, ne rămâne puterea ca fantasmă absolută pentru care merită să luptăm. Iar puterea absolută nu poate opera decât impunându-și propria ortodoxie între ereziile nimicitoare ale vremurilor. Iată cum se închide cercul, prostindu-ne într-un hal care ne-ar face de râs chiar și în fața medievalilor ălora!

Pe tărâmul celor care nu cred în nici o poveste și nu mai trăiesc călăuziți de vreun adevăr de neclintit, cel ce ajunge la tribună, validat de cei mulți, este cel ce ne va spune povestea cea bună și adevărată, singura care merită a fi spusă.