Ideea de absolut, e lesne de înțeles, nu poate fi decât una arhaică, tradițională (unii ar putea-o încadra între cele ale metafizicii, doar acolo). Odată ce cunoștințele noastre despre lume s-au adunat și structurat pe câteva nivele de bază ale percepției și reflecției – cel al realității în care operăm în viața de toate zilele, în care constatăm asemeni lui Newton că merele ne cad în cap, cu aceeași accelerație, indiferent de mărimea lor, cel cosmic, în care după multe secole de calcule din ce în ce mai precize, a fost nevoie de regândirea conceptelor de timp și spațiu, dar, mai intrigant, de corelare a lor într-o teorie care nu mai poate fi conținută într-un sistem de coordonate clasic, rigid, pentru a nu-l uita apoi, cu voastră, respectând totuși o ordine cronologică, pe cel cuantic, în care principiul de incertitudine al lui Heisenberg ne-a aruncat pe fereastră pretențiile deterministe pe care le nutream despre acest Univers, din vremea lui Laplace (sau chiar mai de devreme) – am ajuns să îmbrățișăm, amorsați și de un context cultural prielnic (amintesc aici doar cele două războaie mondiale, curente artistice, precum suprarealismul, sau filozofice din perioada postebilică, care au desfăcut în bucățele cam tot ce s-a construit în numai vreo câteva milenii de gândire), relativismul s-a impus ca o necesitate în gândirea contemporană vestică, fiind atât de perfid impregnat în țesătura mentală a omului (post)modern încât nimic măcar absolutimul ideologic nu reușește să îi facă față cu succes (asupra acestui fapt voi reveni cu explicații într-o altă intervenție).

Acum, presupunând că ați reușit să citiți în întregime fraza de mai sus, trageți aer adânc în piept, și liniștiți-vă: nu toate sunt aliniate imperativului (sic!) relativist. Cum am sugerat mai sus, ideologiile au o problemă cu el. La fel și fundamentalismele, de orice soi ar fi acestea.[1] Unele fapte ale vieții, de regulă cele dramatice, de criză, sfidează pluralismele de abordare și înțelegere (ex. moartea).

Nu îmi mai rămâne de făcut decât să vă liniștesc cu privire la titlul acestei postări, Relativismul este bun. Da, așa este … atunci când vine vorba de trăirea și înțelegerea filmelor.[2] (Așadar, nu mă refer la sudiu biblic.)

Ce-mi place mie la arta cinemaului este că îmi oferă libertatea de a viziona filmele după cum poftesc. Pot să îmi aleg perspectiva, personajul cu care să mă identific, un fir tematic pe care să-l urmăresc; pot să o fac singur sau împreună cu cei apropiați, pot să umplu anumite spații goale, pot să încerc să dezleg misterele lăsate nerezolvate, pot (în unele situații) să îmi imaginez ce se va întâmpla după încheierea ultimei scene, pot să vizionez focalizat sau detașat; pot să văd de mai multe ori un film și să îl înțeleg de fiecare dată altfel, cel puțin în anumite detalii; pot să spun că îmi place, deși a primit multe recenzii negative sau, dimpotrivă, că e o mizerie, deși e mult-lăudat de cei ce l-au văzut; pot să mă bucur de ceea ce văd sau să mă întristez, pot să rămân indiferent la ceea ce mi se așterne înainte, sau să mă las copleșit de gânduri grele.

Toate cele amintite mai sus pot avea loc, fără să conteze câtuși de puțin „ce-a vrut să zică regizorul”. Nu e nici o problemă. De altfel, suspectez faptul, și chiar am unele dovezi în acest sens, că marii regizori nu sunt deloc ofensați de pluralismul de trăiri-interpretări-impresii-controverse-perspective-mesaje-idei pe care un film îl poate genera în rândurile spectatorilor (e de antologie un răspuns al lui Arnofovsky în fața acestei realități: „Oh, this is great!” și, în general, perspectiva sa despre receptarea fimului, în multe alte interviuri).

Un film bun, printre altele, este unul care poate aluneca prin timpul ființei tale în felurite chipuri, de fiecare dată proaspăt și surprinzător, în timp ce conștiința ta nu are nici în clin și mânecă cu preocuparea pentru singura înțelegere corectă. Un film bun este libertate. Filmele proaste absolutizează fapte, mesaje, idei, transformându-le în instrumente de propagandă.

Nu știu în ce măsură este acest lucru valabil în cazul muzicii sau al altor arte (de fapt, știu câte ceva, dar nu vă spun acum) dar pentru mine este limpede că cinemaul este o artă a relativismului. Un relativism care nu doar oferă iluzia libertății, cum o face, de plidă, în teologie, spațiu în care ne frământăm cu probleme de viață și de moarte, ci descătușează mintea pentru a facilita atât explorări intime, cât și conversații profunde.

În rest, lucrurile rămân așa cum au fost ele așezate de la bun început, biblic: suntem liberi, dar nu putem face tot ce poftim. Căci firea poftește, știți voi mai departe … Așa că alegem bine filmele pe care le vizionăm, cu frică și cutremur.

Dar în cele ale cinemaului relativismul este bun. Vizionare plăcută!

[1] Păstrez aici o distincție între cele două noțiuni, ideologii și fundamentalisme, cu toate că, privite mai îndeaproape, ele se suprapun (ca moduri de a fi pe care le propun aderenților). De regulă, distincția este operată între centrele lor de greutate și de influență, ideologiile venind dintre politic, fundamentalismele dinspre religii.

[2] Mă rog, și aici se poate vorbi despre o suprapunere ale celor două noțiuni, căci interpretarea unui film are loc prin trăire și rememorare, iar experiența vizionării are, fie că o recunoaștem, fie că nu, o dimensiune hermeneutică profundă, căci privirea și trăirea prin excelență scurtcircuitează căile clasice de înțelegere.