O știu și țâncii: nu cel ce citește un semn, un veac sau un comunicat, de oriunde ar veni el, are puterea, ci acela care îi dă o interpretare. Cel ce ajunge în poziția de a le a tălmăci „ce a vrut să spună poetul” este cel ce dă tonul la cântec, iar rima poeziei va curge pe albiile hotărâte de el. El este nomeclaturistul, iar cei ce îl ascultă sunt desculții.

Acest model rudimentar de relaționare socială a rezistat în istoria recentă a umanității mai mult decât era cazul, în comunism și în capitalism deopotrivă. Există explicații pentru asta, cum ar fi contextul creat de războiul ideologic, eficiența mecanismelor de propagandă (de ambele părți ale cortinei), resemnarea sau chiar trădarea mediilor academice (tot de ambele părți) și, nu în ultimul rând, lipsa mijloacelor de comunicare capabile să înlesnească răspunsuri suficient de consistente ale plebei (cu excepțiile de rigoare, în momente singulare, de obicei cu carac...