O știu și țâncii: nu cel ce citește un semn, un veac sau un comunicat, de oriunde ar veni el, are puterea, ci acela care îi dă o interpretare. Cel ce ajunge în poziția de a le a tălmăci „ce a vrut să spună poetul” este cel ce dă tonul la cântec, iar rima poeziei va curge pe albiile hotărâte de el. El este nomeclaturistul, iar cei ce îl ascultă sunt desculții.
Acest model rudimentar de relaționare socială a rezistat în istoria recentă a umanității mai mult decât era cazul, în comunism și în capitalism deopotrivă. Există explicații pentru asta, cum ar fi contextul creat de războiul ideologic, eficiența mecanismelor de propagandă (de ambele părți ale cortinei), resemnarea sau chiar trădarea mediilor academice (tot de ambele părți) și, nu în ultimul rând, lipsa mijloacelor de comunicare capabile să înlesnească răspunsuri suficient de consistente ale plebei (cu excepțiile de rigoare, în momente singulare, de obicei cu caracter revoluționar). Nomenclaturiștii aveau în mână pârghiile distribuirii realității (radio, TV, presă), desculților rămânându-le bucuria smotocirii fragmentelor de realitate așternute pe tarabă.
S-au cam dus acele zile. Ceea ce reușește mediul social virtual să faciliteze prin rețelele sale este tocmai revolta celor ce înainte nu puteau păși în Sala Adevărului. Accesul democratic la dispozitive de accesare și distribuire a produs, mai repede decât s-a putut anticipa, o destabilizare a raporturilor de putere; pereții au fost luați cu asalt – rostul lor de oferi interpretările necesare și suficiente pentru ca lumea să fie așa cum este sau pentru a visa în mod activ și revoluționar la lumea care trebuie să fie s-a recalibrat în favoarea unei cauze mai bune, aceea de a găzdui orice.
Numai că în război și dragoste orice este permis. În limitele trasate de standarde, ce credeați, licurici obraznici și neliniștiți!
E adevărat, nomenclatura încă nu cedează. S-a refugiat în sferele înalte ale unor instituții intangibile prin mijloace democratice, prin comitete și comiții care încă mai pot să decreteze cum e bine, în spații academice sterilizate ideologic (sic!) și tot mai golite de conținut, într-o media înrobită atotputernicei publicități. Încă se ține bine, dar nu se știe până când.
Nici brad piții din lumea circului hollywoodian nu mai sunt ce-au fost, nici macronii (sau, pentru echilibru, trumpii), nici măcar Esca sau Prelipceanu. Până și J. Peterson se clatină. Dărâmarea statuilor din perioada revoltelor de anul trecut nu a fost altceva decât o repetiție generală pentru adevărata tornadă ce va să se întâmple în zilele astea. Despre loothing, ce să mai vorbim, el exista și înainte, numai că se manifesta mai puțin spectaculos în virtual. Ne-am obișnuit cu el, îl răbdăm ca pe o egzemă de netratat. Cel mult, o ascundem pe sub machiajele politicilor de corectitudine și bun simț (alt sic!).
Asta e scena, ăștia sunt actorii, numai că ei nu joacă într-o piesă scrisă dinainte, ci se luptă cu îndârjire într-o reprezentație fără spectatori și fără un rost anume, însă cu toate bilete deja vândute.
Căci da, am uitat să-i menționez pe cei din urmă mohicani ai pustiei ideologice răsfirate anesteziant peste trăirile noastre, ale tuturor; mă gândesc la acele ființe care cred fără putiință de tăgadă că ar fi cei dintâi – unele studii sugerează că singurii – în înțelegerea și interpretarea tabloului de mai sus, cu voia voastră numărându-mă și eu între ei.
A noastră va fi Împărăția pixelilor! În 6K, dacă ni se va da voie. Trecem peste 5, că este fatal.
