- Ce faci?, o întreb pe prietena mea bună.
- Scriu, nu vezi?!, îmi răspunde ea în stilu-i inconfundabil.
- Iar ți s-a-ntâmplat ceva?
- Dar de ce mă-ntrebi?, aud eu.
- Pentru că cele mai bune scrieri ale tale sunt după ce ți se întâmplă câte ceva ce pe alții i-ar scoate de pe orbită; dar tu alegi să treci totul pe hârtie, să prinzi momentul ca o fotografie, un fragment de viață, imortalizat pentru ceea ce se vrea veșnicie.
- Te-ai trezit să-mi vorbești în clișee. Te plictisești?, mă interoghează amica.
- Nu, sunt doar curioasă; iar tu văd că ești foarte zgârcită la vorbe și schimbi subiectul. E ceva important. Zi-mi, sunt ochi și urechi.
O tăcere grea s-a lăsat în încăperea unde ne-am întâlnit noi, cele două suflete prietene.
Aud un oftat greu, apăsat, prelung, plin de greutatea nerostirii.
- Am văzut ce înseamnă să ucizi iub...