- Ce faci?, o întreb pe prietena mea bună.
- Scriu, nu vezi?!, îmi răspunde ea în stilu-i
inconfundabil.
- Iar ți s-a-ntâmplat ceva?
- Dar de ce mă-ntrebi?, aud eu.
- Pentru că cele mai bune scrieri ale tale sunt după ce ți se
întâmplă câte ceva ce pe alții i-ar scoate de pe orbită; dar tu
alegi să treci totul pe hârtie, să prinzi momentul ca o fotografie,
un fragment de viață, imortalizat pentru ceea ce se vrea
veșnicie.
- Te-ai trezit să-mi vorbești în clișee. Te plictisești?, mă
interoghează amica.
- Nu, sunt doar curioasă; iar tu văd că ești foarte zgârcită
la vorbe și schimbi subiectul. E ceva important. Zi-mi, sunt ochi
și urechi.
O tăcere grea s-a lăsat în încăperea unde ne-am întâlnit noi,
cele două suflete prietene.
Aud un oftat greu, apăsat, prelung, plin de greutatea
nerostirii.
- Am văzut ce înseamnă să ucizi iubirea, să o distrugi, să o
calci în picioare, să o bagatelizezi, să o blasfemiezi, să o
batjocorești, să o minimizezi. Să o transformi din ceea ce animă
VIAȚA și OMUL într-un sclipici ieftin menit să împodobească omul în
lipsa vieții lui. Să o transformi din esență divină de parfum de
existență într-o duhoare ieftină de local de mahala.
O tăcere grea s-a lăsat în încăpere, în noi.
- Știi ce înseamnă IUBIREA? Ai auzit de ea?, sunt
întrebată.
- Am auzit, dar nu cred că la asta te referi. Povestește, zic
eu cu un glas încărcat cu respectul tăcerii.
- De mică mi-am dorit să fiu iubită, dar, mai ales, visam să
pot iubi. Da, eu am vrut să iubesc. Nimic altceva, doar să-mi fie
acceptată iubirea. Fără condiții. De ce? Pentru că doar asta auzeam
și vedeam în casă, în familie, în jur: condiții și condiționări.
„Nu fă asta, că nu e voie!... vai, ne faci de râs... Nu mă pupa în
public, ce-o să zică lumea?!... Stai cuminte, că râde lumea de
noi!... Lasă-mă cu îmbrățișările tale, acum nu am chef!...”. Mi-a
fost respinsă orice tentativă de apropiere. Mi-am găsit refugiul în
animale. Ele acceptau oricând să le iau în brațe și să le
mângâi.
Am început să cred că eu sunt defectă, că am venit cu „setări”
eronate, din moment ce nu am mai întâlnit pe nimeni care să simtă
ca și mine. Și atunci am încercat să mă schimb, pentru a fi ce
ceilalți; doar, deh, majoritatea hotărăște... Și am început să
resping și eu. Ba chiar am adăugat o tușă de originalitate: am
început să și jignesc, doar-doar puteam și eu face un lucru mai bun
ca ceilalți, și poate eram și eu apreciată.
Știi, citesc acum postări și comentarii pe Facebook în care
oamenii „deștepți” vorbesc despre părinți perfecți și copii
optimi... Și stau să mă întreb cât mai au de gând să rămână în
negare... Știi tu, chestii de genul „bolile copiilor vin de la
vaccinuri, de la chimicale, de la mâncare...”. Dar niciunul nu vrea
să observe că nu suntem roboți, ci ființe umane. Că un copil este
rodul împreunării mamei cu tatăl, și că primește zestrea prin
genele transmise de ovul și spermatozoid. Că acolo, în acești
cromozomi părintești se află întreaga poveste a familiilor celor 2,
transmisă noii generații. Și că noul copil nu poate fi altfel decât
ceea ce a conținut ovulul și spermatozoidul care s-au
întâlnit.
Un copil care provine din lipsă de iubire, din lipsă de
Dumnezeu, are două opțiuni: se dezvoltă la fel, după chipul și
asemănarea clanului, sau încearcă să fie altfel, ieșind din tipare,
și riscând să fie catalogat drept „oaia neagră” a familiei.
Eu am încercat să fiu altfel, pentru a-i mulțumi pe ceilalți.
Am văzut, destul de timpuriu, că a fi diferit e rău, e caca-pfui!
Simțeam că pot orice îmi propun, dar eram imediat pusă în „rama”
majorității.
Afară se înserase, iar zgomotul și flacăra luminii brichetei
care aprindea o lumânare mi-au reamintit unde sunt. Povestea
prietenei mele mă absorbise în totalitate, și m-a făcut să respir
în surdină pentru a nu deranja, parcă, întâmplările înșirate.
- Mi-am dorit să pot iubi. Mi-am dorit ca iubirea mea să fie
acceptată. Nu am avut pretenția să mi se răspundă la fel, dar nici
nu-mi venea a crede că nu îmi era acceptată. Era ca și când dăruiam
o floare, iar aceea era aruncată pe jos și călcată în picioare. Am
crezut că dacă mă voi integra în majoritate, îmi voi putea arăta
iubirea de minoritară. Nu, nu a fost așa. M-am simțit respinsă,
abandonată, trădată de cei mai apropiați, umilită pentru că se
râdea de mine și nedreptățită. Toate cele cinci răni ale
sufletului.
Normal, mi-am pus măști, pentru a supraviețui: am fugit de
oricine îmi arăta bunătate, din frica de a nu fi respinsă din nou;
am făcut adevărate obsesii și dependențe față de oameni, lucruri și
situații, din teama de abandon. Am încercat să fiu dominatoare, să
controlez, din panica de a nu mă mai simți trădată; am devenit
masochistă, minimizând-mi la maxim capacitățile și calitățile, din
frica de a nu deranja și supăra, și m-am izolat de tentația
schimbării, devenind rigidă și reticentă la nou, din teama de a mai
fi nedreptățită.
Am avut o viață tumultoasă, știi doar, dar tot ce încercam să
fac era, de fapt, să reaprind trăirea din viața mea, să readuc
simțirea în realitatea falsă pe care mi-am creat-o în încercarea de
a fi ca ceilalți, să simt că răzbate ceva prin anestezia ce mi-a
cuprins sufletul.
Și când totul părea să ducă spre un gri definitiv în viața
mea, Universul a avut un alt plan cu mine. Ceva la genul: „hm, te
crezi deșteaptă?... parcă așa susțineai că ești, nu?... ia d-aici
iubire și transform-o în IUBIRE!.. Alchimizează-ți trăirile pline
de întuneric, ceață și goliciune, și transformă-le în aurul pur al
bucuriei, plenitudinii, Vieții. Hai, fato, să te văd!...”
S-a lăsat o pauză grea. Îi auzeam prietenei respirația
liniștită, dar gravă, prevestitoare a miez de poveste.
- Nu am crezut vreodată că pot iubi pe cineva atât de intens,
de mult, de prelungit, de... normal, totuși!... A apărut el în
viața mea, Julian. L-am recunoscut imediat. Am știut că ne-am găsit
ca suflete. Dar mințile noastre au avut alte planuri. El avea
aceleași răni sufletești ca mine, aceleași manifestări, același
zbucium. Am crezut că va fi ușor; doar asta am vrut, să ne
reîntâlnim, nu? Doar că, vezi tu, sufletul și inima noastră erau
pline de răni cauzate de cei pe care am încercat să îi iubim, dar
care ne-au respins, abandonat, trădat, umilit și nedreptățit. Sau
cel puțin așa am crezut noi.
Eram atât de plini de cicatrici în interiorul nostru încât tot
ce am putut vedea unul în celălalt a fost un inamic care atenta la
lumea iluzorie pe care ne-am străduit din răsputeri să ne-o
construim.
Ne-am oglindit unul altuia toate fațetele pe care nu am vrut
să ni le mai vedem, pe care le-am dosit bine undeva în cel mai
îndepărtat ungher din noi.
Ne-am pus degetele pe răni supurânde de minciună și colcăind
de viermii negării de sine.
Am simțit amândoi cât de importanți eram, de fapt, unul pentru
celălalt, dar măștile pe care ni le-am pus ne-au împiedicat vederea
normală a trăirii din viață.
Și totuși... În acești 6 ani am aflat cele mai multe lucruri
despre mine, am scos la iveală cele mai profunde traume și am
extras cele mai multe minciuni ce aveau rădăcini atât de profunde
cum nu mi-aș fi imaginat vreodată. De câte ori încercam să mă rup
de el, Universul ne aducea împreună în momente cheie ale trăirii
noastre. La un moment dat am încetat să mai fugim unul de
altul.
M-a respins fizic în toate modurile posibile făcându-mă grasă,
bătrână, neatrăgătoare, lipsită de chimia atracției.
Am trăit toată gama de reacții, emoții și sentimente, de la
agonie la extaz. Dar toate acestea mă maturizau, mă curățau, mă
șlefuiau, mă sublimau. Am crezut că și el trece prin aceleași
trăiri. Dar a continuat să mă respingă, umilindu-mă prin remarci la
adresa formei mele și a unor trădări pe care, cică, i le-aș fi
făcut. Ghici ce răni aveam nerezolvate amândoi?
La un moment dat a început să se lase liniștea în mine.
Lucrurile se aranjau ca un puzzle atât în interior, cât și la
exterior, în plan personal și profesional. Dar, cu cât lumea mea se
liniștea, cu atât se agita a lui mai mult. Am început să simt
saturație; știi tu, ca atunci când cineva îți servește același fel
de mâncare, de ajunge să-ți iasă și pe nas. Iar azi... am atins
limita de suportabilitate. Gata, nu mai vreau! E timpul să merg mai
departe.
- Ce simți?, întreb eu.
- Gol. Liniște. Durere. Pace. Mâhnire. Împăcare. Simt că mi
s-a luat iubirea și mi s-a călcat în picioare. Dar nu mai am
aceeași senzație ca și în copilărie. E ca și cum mi se ia de pe
ochi ultimul voal. Mi s-a luat iluzia iubirii, mirajul minciunii.
Am senzația că mi-e pielea bătucită de la atâtea șuturi.
Nu mi-aș fi putut imagina că pot iubi pe cineva atât de mult.
Pe mine! Într-atât încât să nu mai am nevoie ca alții să mă
definească și să mă încadreze. Am fost îndrumată către mine prin
oglinzi fidele.
Și am recunoscut momentul în care, din respect pentru tine,
persoana regăsită și reîntregită, trebuie să spui „Stop! Atât! Nu
mai am nevoie, de aici mă descurc singură!”.
A fost nevoie să mi se calce în picioare iubirea pentru
altcineva pentru a se trezi IUBIREA, sentimentul și VIAȚA din mine
și pentru mine.
Sunt eu egoistă? Da, pentru unii. Pentru cei care nu au
curajul asumării de sine și trăiesc prin și pentru alții. Cum am
făcut-o eu.
- Și Julian?, întreb.
- Și-a făcut propria alegere. A ales să rămână în marasmul și
puroiul rănilor sale. Îl iubesc, dar mă iubesc pe mine mai
mult.
Știi ce înseamnă IUBIREA? Ai auzit de ea?, sunt întrebată. E
tot ceea ce rămâne după ce ucizi iubirea de formă, o distrugi, o
calci în picioare, o bagatelizezi, o blasfemiezi, o batjocorești, o
minimizezi.
Este ceea ce rămâne pentru a-ți însufleți VIAȚA și a-ți
consolida esența: dumnezeirea cu care ai venit înzestrat.
Este ceea ce rămâne după moartea formei și renașterea
fondului.
Este adevărul tău!
În rest... e LINIȘTEA!
Namaste!
dr. Edith Kadar
Arad, 17 noiembrie 2017
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest
blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze
aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/11/sa-calci-iubirea-in-picioare.html)
Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se
poate face fără aprobarea autoarei.
.jpg)
