Mi-aduc aminte că am fost apostrofați odată în biserică pentru că s-a cântat un imn în care, ca-ntr-o rugăciune, spuneam Să nu ne părăsești nicicând. De ce să-I mai ceri asta, din moment ce oricum El a promis că nu te va părăsi cu nici un chip? O posibilă aluncare teologică, prizărită într-un cântecel?

Gândind astfel – logic, cum ar zice unii iubitori de demersuri noetice – rugăciunea păcătosului (pe care, eu unul, o dezavuez ca metodă) se spune o singură dată în viață.
Și pot să înțeleg atunci că Tatăl Nostru, o rugăciune pe care se presupune, voalat în cercurile evanghelice, că o vom repeta din vreme în vreme, se adresează unor deziderate nerealizate pe deplin, unele care poate că cer o permanentă veghere a lui Dumnezeu asupra credinciosului.
Să fie tot așa și cu umblarea în lumină? Ai intrat odată în ea și ești captiv razelor ei pe vecie? Sau, în termenii foamei și setei, trăiește omul de pe acum acea săturare veșnică?

O întreagă cazuistică mundană, cea din care ne întocmim parabolele, pare să ne stea împotrivă. Căci repetăm cu obstinație frângerea pâinii noastre, cea de toate zilele, dar și Cina. Nu și botezul, bine ziceți; acesta, trebuie spus, cu multă grijă, este un act de mărturisire orientat, asemeni rugăciunii, pe contrasensul harului. Iar mâna lui Dumnezeu peste noi este locul de întâlnire dintre revărsarea harului și alergarea noastră: o coliziune de zile mari, un accident dintre cele mai fericite pe care le-am putea avea vreodată.

Există, așadar, o condiție necesară (și suficientă?), de obicei nenegociabilă pentru împlinirea unei coliziuni (mistici, ar zice unii prieteni) de calitate: amplasamentul. În viața de credință nu e totuna unde te afli din punct de vedere confesional, geografic și, uneori, chiar temporal, în vederea rotunjirii unei reale și profunde întâlniri cu dumnezeirea.

Pe acest fond s-a înrădăcinat practica tărâmurilor sfinte (Athos este, probabil, cel mai cunoscut exemplu), greu accesibile aspiranților amatori (aka mireni), ca să nu mai vorbim despre cei amplasati necorespunzător în mărturisire. Accentul pe organizarea spațiului obligă și la un anumit tip de relaționare cu cel diferit, unul care îi poate șoca pe cei nepregătiți cu astfel de finețuri …

Casa Domnului, Biserica, lăcașul de cult: îngustă, spațioasă, din lemn sau din aur, construită pentru a transmite rezonanțe sau, dimpotrivă, pentru a odihni priveliști, cu Pantokrator sau fără, cu boxă din pereți transparenți pentru baterist, cu fumuri sau cu tămâie … cum o fi: ea nu este locul de întâlnire, ci doar umbra sa în această lume. Sau, cum ar zice fizicianul, este proiecția unei realități mult prea frumoase pe o axă, ar trebui să zicem „mulțam” că avem măcar atât.

Am primit ce am cerut, nu încape îndoială, dar încă vedem ca într-o oglindă totul. De aceea încă mai cerem, iar acest lucru este bun. Căci Împărăția se privește prin așezarea ei pe o mulțime de axe, câte una pe zi, fără contenire. Câte o privire pe clipă, doar atât ni s-a dat.