Mi-aduc aminte că am fost apostrofați odată în biserică pentru că s-a cântat un imn în care, ca-ntr-o rugăciune, spuneam Să nu ne părăsești nicicând.  De ce să-I mai ceri asta, din moment ce oricum El a promis că nu te va părăsi cu nici un chip? O posibilă aluncare teologică, prizărită într-un cântecel?

Gândind astfel – logic, cum ar zice unii iubitori de demersuri noetice –  rugăciunea păcătosului (pe care, eu unul, o dezavuez ca metodă) se spune o singură dată în viață.Și pot să înțeleg atunci că Tatăl Nostru, o rugăciune pe care se presupune, voalat în cercurile evanghelice, că o vom repeta din vreme în vreme, se adresează unor deziderate nerealizate pe deplin, unele care poate că cer o permanentă veghere a lui Dumnezeu asupra credinciosului.Să fie tot așa și cu umblarea în lumină? Ai intrat odată în ea și ești captiv razelor ei pe vecie? Sau, în termenii foamei și setei, trăie...