Trăim într-o cultură orientată generațional. Înțelegem lumea, o ordonăm și o modelăm folosindu-ne de acest sens, dinspre părinți înspre copii.

Până în modernitate omenirea s-a complăcut într-o paradigmă culturală în care bărbatul era cel ce privește, el fiind subiectul creator, iar femeia era privită ca obiect de studiu și de inspirație. Întreaga noastră cultură era una a bărbatului care privește.[1]

Lucrurile s-au mai schimbat în ce privește bărbatul și femeia. În schimb, nu același lucru se poate spune despre faptul că privim lumea cu ochi de părinți.

Poate că avem și scuza conferită de percepția curgerii timpului. Este firesc – nu-i așa? – să ne ordonăm semnificațiile folosindu-ne de succesiune...