Nu mă poci abține să nu reacționez și eu, masiv (cum altfel?), la acest instrument de gonflare a impactului acțiunii colective în tabăra georgiștilor. Da, despre „masiv” este vorba. Votăm masiv, susținem masiv, distribuim masiv, participăm masiv, sprijinim masiv, alături de hibride precum „share masiv”. Toate aceste acțiuni colective se cer cu necesitate umplute cu acel inefabil sentiment al măreției, unul pe care cineva îl mai poate avea doar în fața unui munte impresionant, numit chiar așa,masiv.

Doar că aici nu avem de-a face cu un obiect static, muntele, ci cu un fenomen dinamic căruia i se atribuie această caracterizare hiperbolică. Un fenomen fluid, colectiv, prin care se exprimă o adeziune comună a grupului. Iar această desfășurare fluidă a energiilor (sic!) degajate printr-o adeziune atât de … masivă, trebuie să impresioneze, să creeze emoție și, eventual, unde este cazul, să sperie.

Atât de masiv trebuie să fie acel act de exprimare a sprijinului, încât orice exces – nu contează ce scoate el în evidență: prostie, ridicol, nesimțire, răutate, lipsă de educație – va păli, devenind un fapt banal, anecdotic, ignorabil. Căci atunci când participi masiv la ceva, detaliile participării sunt minore, nedetectabile.

Iar această participare lasă urme, întocmai ca în cazul celui ce privește hipnotizat, cu o sfântă uimire, crestele muntelui din fața sa. În acele clipe nimic nu mai contează. Nu vrei decât să rămâi acolo, cu muntele tău, pe vecie, și ești gata să îți pui viața în slujba nivelării tuturor celorlalți munți. Ei nu merită să fie comparați cu acesta. Huooo!  

Știi ceva?

Funcționează!

Nu ai nevoie de mai mult de cinci minute petrecute pe TikTok-ul carpatino-danubiano-pontic pentru a vedea că acest excedent de implicare în ceva atât de masiv se metamorfozează cu repeziciune într-o brutală religiozitate, în fundamentalism. Într-un mod masiv, peste puterile noastre de înțelegere, niște oameni care până mai ieri nu contau în jocurile electorale de pe la noi ajung să-și trăiască atât de intens incapacitatea de a vedea că există și alte variante în afară de cea a susținerii „conducătorului iubit”, încât sunt în stare să răstoarne lumea pentru a nu se întoarce în realitatea domocratică pluralistă pe care o detestă atât de mult.

De aia mi-e puțin teamă (am zis puțin, nu masiv): că nu vor fi capabili să asimileze realitatea că au urmat un bou și că s-au comportat ca o turmă. Iar această incapacitate se poate trata doar individual, pe rând, nu printr-un efort masiv. Cine își va face răbdare pentru un astfel de proiect? Nu era mai simplu în trecut, când lucrurile se rezolvau, deloc masiv, cu o halbă cinstită de bere și niște mici bine rumeniți?