Vineri dimineață,
Sunt aproape 3 ore de când nu o mai simt.
Tace...pare că nu mai vrea să bată și cu toate acestea eu nu am
părăsit această lume... Nici nu știu ce mă doare mai tare, tăceara
ei sau a celei în ale cărui mâini am abandonat-o. Cât timp voi mai
fi nevoit oare să plătesc acest preț mult prea scump...? Cel puțin
acum ea își va găsi liniștea. E mai bine așa să nu știe tot! Dar ce
mult aș vrea să strângă al ei pumn...să o zdrobească și să-mi curme
odată suferința! Am obosit să spun lucrurilor pe nume fără să
vorbesc doar ca ea să mă audă fără să și asculte. Ochii mei nu mint
... azi au vărsat ultima lor lacrimă și acum îmi cer tributul, vor
ca să-i închid. Ce mult aș vrea însă ca ea să știe că și în ultima
lor clipă tot a ei privire au căutat și întâlnit... și-au amintit
cu drag al ei zâmbit au sclipit și-au adormit...
