- Ce rost are? Ce rost mai are... zise Lisser cu vocea stinsă și plin de nervi și tristețe aruncând jurnalul din mână. Orice aș face, orice aș spune, oricât de multe aș sacrifica nu pot să uit sau să iert... De ce mi-a fost dat tocmai mie să trec prin toate aceste lucruri, de ce am fost privat de ani buni din viață, de ce am fost atât de greu încercat dacă toate acestea nu mai au nici un scop...? Simt că înebunesc și nu mai am stare! Nici măcar un gram de răbdare sau voință!Și de unde să mai am când mi-a fost luat totul și nu numai o dată am fost nevoit să o iau de la capăt... Când mi-au fost răpite rând pe rând ambiția, visurile și toată munca mea...și ce mi s-a oferit în schimb pentru toate acestea?Nimic... doar dezamăgire și tristețe iar sinceritatea mea a fost privită ca o slăbiciune și călcată în picioare cu minciuni... De ce de fiecare dată cu cât lupt mai mult, cu atât sunt îndepărtat mai tare... Simt că mă lupt cu morile de vânt... Cum am putut să fiu atât de orb...le-am oferit toată încrederea mea... și ei s-au folosit de asta... s-au folosit de mine...și unora le-am oferit atâtea și-atâtea șanse... și ei mi-au întors apoi spatele la prima mea strigare după ajutor... Cum poate fi cineva atât de orb când eu i-am oferit până și lumina ochilor mei...Nici când nu m-am simțit mai singur, mai trist și abandonat...

Ridicându-se cu greu de la masă și desfăcându-și o nouă sticlă cu "venin" Lisser spuse cu regret:

- Și tu ești tot rece...dar măcar ție îți cunosc prețul...