Ați auzit, poate, în special în discursuri rostite, formulări care încep cu „aș vrea să …”. Aș vrea să vă vorbesc despre cai verzi. Aș vrea să schiez. Aș vrea să cânt. Aș vrea să citesc. Aș vrea să beau.

Mi s-a părut adesea, întâlnind acest condițional-optativ aplicat verbului a vrea, că ceva nu e în regulă. Deși corectă gramatical, exprimarea mi s- apărut a fi neconvingătoare, de umplutură. Plutește în aer un fel de teamă, de levitație plenipotențială a limbii de esență rășinoasă tare, undeva pe la granița dintre „Vreau!” și „Eu? Nu, mulțumesc.”. Nu-mi place.

Într-una din zilele trecute, singur și ambetat fiind, am reflecat nițel asupra problemei. De ce vreau ceva, deși nu aș vrea nimic?

Vorbim de o exprimare a unei dorințe, este clar. Este o dorință încă nerealizată, dar înspre care îmi îndrept voința. Acum nu vorbesc nimic (s...