Dacă, măcar în parte, ceea ce spune Schleiermacher este adevărat, iar dependența este un constituient esențial al atașamentului religios față de o realitate personală transcendentă, înseamnă că autosuficiența trebuie să ne apară ca un fel de precondiție necesară a scepticismului.

Spun „să ne apară” pentru că lucrurile sunt un pic mai complicate. Eu cred că există și o autosuficiență a omului alipit de Dumnezeu (sau, cel puțin, care mărturisește că umblă cu Dumnezeu). Ea este de documentat în cazul omului care, fiind credincios lui Dumnezeu și făcându-le pe toate cele ale mărturisirii, trăiește ca și cum nu are nevoie de Trup sau, pentru că de regulă nimeni nu-și permite să manifeste plenar așa o grozăvie, alege el cum să îi slujească Trupul și cum să îi fie împlinite nevoile duhovnicești.

Este, pe deoparte, acel comportament de tipul „Eu și Dumnezeu suntem o majoritate”, vizibil în unii lideri. Sau,...