Între cele mai importante calități ale unui lider, despre care se vorbește surprinzător de puțin în cărțile și seminariile de profil, este și aceea de a-și păstra echilibrul emoțional în situații tensionate. Câteva exemple: provocări neașteptate în teren, evaluările negative primite „de jos” sau chiar punerea în discuție a strategiei, conflictele de imagine. Dacă vreți mai pe scurt, este vorba de toate acele pete ce se vor așterne negreșit, într-o formă sau alta, pe imaginea sa de cârmuitor cu ungere divină, șifonându-i aura fie în fața audienței, fie în fața propriei conșiințe.
Ce faci, lider fiind, atunci când simți că nu îți ies socotelile, când calculul perfect întocmit de mintea ta este contestat (adesea neintenționat sau în necunoștință de cauză) de cei ce ar trebui să te urmeze, când simți presiunea celor de deasupra ta, care așteaptă să-ți bubuie rapoartele de mândre realizări, sau când, pur și simplu, viața îți face terci scenariul pregătit cu atâta trudă?
Desfid pe cineva să ofere un răspuns simplu. Avem câteva clișee la îndemână, unele „biblice” chiar (gândiți-vă la Avraam, Moise, David, Neemia și chiar la Isus). Dacă tot suntem aici, cred că unul dintre răspunsurile cele mai fascinante ni-l oferă Aaron în fața dramei trăite de fii săi, mistuiți de Dumnezu pentru focul străin adus în închinare, și a atenționării solemne aduse de Moise. A tăcut.
Altfel, ca-n viață, e mai ușor să spunem ce nu face un lider în astfel de încercări, ce va evita să deșarte asupra altora, în special asupra celor pe care îi conduce, abuzând de poziția sa vremelnică în cârmuire: nervi, frustrări, acuze, justificări – unele dintre acestea acoperite sub scuza oboselii, a bunelor intenții sau chiar a unor trăsături de personalitate (pozitive, dar care, prin exces, se răsfâng asupra altora ca defecte – oricum , se întâmplă foarte rar, iar ele sunt neglijabile).
Liderul nervos, care se descarcă pe toți și pe toate atunci când nu merg lucrurile așa cum le-a primit, își sabotează prin comportamentul său propria chemare. Rareori lanțul de încredere dintre el și echipa sa își va reveni la strășnicia de odinioară, iar asta pentru că, psihologic vorbind, suntem programați să înregistrăm din mediul în care trăim în primul rând amenințările, adversitățile, ghimpii și poticnirile, decât încurajările, sfaturile și izbânzile. Aproape întreaga psihologie populară de astăzi este construită pe premisa asta, că trebuie să ne reprogramăm mintea, să gândim pozitiv, să valorizăm mai mult izbânzile, că sunt mai multe șanse să ne meargă mai bine dacă gândim într-un anume fel, că negativele vieții trebuie reformulate și risipite între cuvinte bine meșteșugite, că trebuie să ne focalizăm atenția pe oportunități, în detrimentul riscurilor etc. În lumea seculară de astăzi, ea reprezintă pentru științele psihologiei cam ce reprezintă tele-evanghelismul în lumea creștină.
Cel ce (se) amăgește cu gânduri ca „s-a întâmplat doar odată”, „n-a fost mare lucru”, „hai să uităm și să mergem mai departe”, „de fapt, eu am vrut binele”, „asta nu mă reprezintă, știți că sunt altfel” nu e cu nimic mai presus de arătarea de pe ecran care îi pretinde bunicuței banii din pușculiță în schimbul promisiunii revărsării de binecuvântare.
Noi, evanghelicii, nu credem în cântăreli și compensări de fapte, se zice. Serios? Mai gândiți-vă un pic …
Cel mai blând om de pe pământ a strigat odată la nervi, în fața unui întreg popor pe care îl conducea, iar strigătul lui nu i-a fost socotit ca o abatere neglijabilă. Biblic și literal vă spun asta.
Așa că, dacă vrei să fii lider, învață să te stăpânești și nu căuta eschive nici în firea ta, nici în intențiile cele mai bune, nici în oboseală, nici (să nu îndrăznești!) în Scripturi. Mai bine începe cu tăcerea, iar dacă este prea greu, potențeaz-o cu acceptarea și afirmarea (propozițională, cu voce tare, de ce nu) gândului acela greu de tot de cuibărit în mintea conducătorului, anume că cel ce cârmuiește nu e mai presus de alții, ci doar mai aproape de linia frontului, cu ștergarul în mână.
