Revin asupra acestui gând, care iar nu-mi dă pace, în plin conflict în Orientul Mijlociu, cu multă suferință aruncată peste cei ce nu sunt, în fapt, nici militari, nici politicieni, nici capete înfierbântate ale conflictului, și între care se găsesc foarte mulți copii, tineri, femei, chiar persoane vârstnice: o teodicee nu este o argumentare meșteșugită despre un Dumnezeu mare și bun acolo sus în cer și despre relația Sa cu această lume în care oamenii suferă uneori peste măsură, ci o mărturisire a unei realități intime, personale, ce îl are ca miez pe acel Dumnezeu pe care nu Îl înțelegi, dar fără de care nu poți trăi.
Asta nu însemnă o relativizare a ideii de explicare a ne-explicabilului, cum ați putea crede, grăbiți cum vă știu, ci o expresie a unei abordări directe a ideii că „Dumnezeu este bun”, plecând dinspre propria suferință înspre cea a lumii. De aceea, da, fiecare dintre noi are o teodicee personală, unică, asemenea unei amprente, pentru că fiecare dintre noi își are propia suferință de mărturisit, una specială, unică și irepetabilă. Ea va fi, cred eu, probă în dosarul Marii Judecăți, căci va descoperi, fără putință de tăgadă, pe unde am umblat în durerea noastră, cum l-am privit pe Dumnezeu printre lacrimi.
De aceea, nu te uiți la cel ce suferă și argumentezi că „totuși, Dumnezeu e plin de bunătate”, ci pur și simplu mărturisești bunătățile Domnului, deși propria-ți suferință ar putea striga contrariul. Iar dacă nu suferi – ferice de tine! – tot ai avea ceva de făcut …
Privește la prietenii lui Iov, cei ce nu aveau nici o șansă în a vorbi drept despre Dumnezeul pe care Îl apărau. Îl apărau pe Dumnezeu în fața dramei altcuiva. Câtă vreme n-au deschis gura, au fost drepți în ce făceau, nici Dumnezeu nu le-ar fi putut reproșa ceva. Cea mai bună teodicee a celui ce nu suferă este, ne spune Cartea, tăcerea.
Vei spune: acum când toate ecranele revarsă peste noi talazuri de suferințe, pare de neconceput să mai poți vorbi măcar despre tăcere.
Așa este. Dar tăcerea nu e un mic lucru; ea nu înseamnă că stai cu mâinile în sân. Când aproapele tău suferă, cercetează-l în necazul său, mângâie-l, spune o rugăciune; toate acestea sunt lucruri onorabile, folositoare.
Mai bine îl vizitau prietenii aceia pe Iov când toate-i mergea de minune. Tăiau un vițel, dădeau cep unui butoi, depănau niște amintiri din vremea armatei, ziceau ș-o rugăciune … Tăt ar fi fost mai bine decât să își asume rolul imposibil de avocați ai lui Dumnezeu peste durerea altuia.
…
Paradoxal, marile drame ale lumii umplu ecranele vieților noastre și strigă din toți rărunchii și nu ne lasă în pace simțirile. A fost, cu mult timp în urmă, Ucraina, acum sunt Israel și Gaza. Ascultați-le-n tăcere, mâniați-vă și nu păcatuiți. Și spuneți o rugăciune pentru pacea tuturor celor de acolo. Dumnezeu Își poate purta singur de grijă, iar noi, cu toții, îi mâinile Sale suntem.
