Revin asupra acestui gând, care iar nu-mi dă pace, în plin conflict în Orientul Mijlociu, cu multă suferință aruncată peste cei ce nu sunt, în fapt, nici militari, nici politicieni, nici capete înfierbântate ale conflictului, și între care se găsesc foarte mulți copii, tineri, femei, chiar persoane vârstnice: o teodicee nu este o argumentare meșteșugită despre un Dumnezeu mare și bun acolo sus în cer și despre relația Sa cu această lume în care oamenii suferă uneori peste măsură, ci o mărturisire a unei realități intime, personale, ce îl are ca miez pe acel Dumnezeu pe care nu Îl înțelegi, dar fără de care nu poți trăi.

Asta nu însemnă o relativizare a ideii de explicare a ne-explicabilului, cum ați putea crede, grăbiți cum vă știu, ci o expresie a unei abordări directe a ideii că „Dumnezeu este bun”, plecând dinspre propria suferință înspre cea  a lumii. De ...