De multe ori mi se solicită să recomand cărți care să ajute la gestionarea mai bună a stărilor de dezechilibru emoțional. Mi se cer recomandări de cărți cu sfaturi și cu strategii care să ne scoată din depresie și să elimine anxietatea deranjantă. De fiecare dată, înainte de a da curs unor astfel de solicitări încerc să înțeleg de ce oamenii privesc depresia sau anxietatea ca pe un inamic pe care trebuie să îl învingă. Dincolo de eventualele dezechilibre chimice pe care aceste tulburări le pot antrena (și pentru care există o medicație de ajutor), ele nu apar din neant și nu se reduc la un deficit de neurotransmisie și atât. Înainte de a căuta să scăpăm de ele, ele sunt stări care au ceva să ne spună și care, inevitabil fac parte din noi și avem nevoie să navigăm alături de ele și prin ele pentru a putea să ajungem la ameliorare. Tocmai de aceea, prin puzderia de volume de psihologie practică, volume care vin cu titluri provocatoare și pragmatice prin care să scăpăm cât mai repede de anxietate și să ieșim rapid din depresie, am căutat mai degrabă volume care invită la apropiere și înțelegere.

Astăzi, mai mult ca oricând, într-o epocă circumspectă la incertitudine și cu toleranță minimă la frustrare, o eră ce propune cosmetizarea disconfortului și pledoaria pentru eficiență și prosperitate, avem nevoie de o reîmprietenire cu emoțiile care ne provoacă neplăcere. Așa cum pelicule de tipul „Inside Out” au venit să așeze rolul tristeții în peisajul emoțional, așa cum Susan Cain prin „Dulce-amar” reabilita rolul melancoliei, așa cum Monty Lyman ne vorbea despre o schimbare paradigmatică în percepția durerii, iar direcția terapiilor de orientare somatică, inclusiv Gabor Mate pledează pentru descoperirea mesajelor ascunse în senzațiile corporale (sau în lipsa lor), avem nevoie și de o reinterpretare a anxietății. Cu atât mai mult cu cât, așa cum sugerează Tracy Dennis-Tiwary, profesoară de neuroștiințe și psihologie în SUA și directoare a unui laborator dedicat studiului emoțiilor la City University New York, în ultimii 30-40 de ani s-a produs și o mutație la nivelul utilizării limbajului, astfel încât am ajuns să apelăm mult mai des la termenul de anxietate (până într-acolo încât să înlocuim aproape termenul de stres) pentru a descrie, uneori vag, o serie de neajunsuri resimțite psihic și corporal.

Am remarcat și mi-a plăcut titlul apărut recent la Editura Lifestyle: „Timpul viitor”. În acest volum, Tracy Dennis-Tiwary își propune să vorbească despre utilitatea anxietății, despre rolul ei important în evoluția noastră, despre caracterul ei inevitabil, dar și despre trăsăturile pozitive și avantajoase. Pornind de la definiția anxietății, integrarea ei în paleta de emoții umane mai complexe, autoarea încearcă să ne reformeze perspectiva asupra acestui termen: problema de fond nu e anxietatea ca atare, ci mai degrabă felul în care o percepem și o gestionăm.

Anxietatea e o emoție ceva mai complexă decât teama (care e o stare spontană, imediată în fața unui pericol real), fiind mai degrabă asociată și legată cu capacitatea noastră avansată de a anticipa viitorul. Privită într-o anumită perspectivă funcțională, ca orice emoție și anxietate are două componente: ne informează de ceva și ne pregătește de acțiune. Pe de-o parte contribuie la detecția pericolului (și suntem, într-o oarecare măsură, marcați chiar de un bias, de o vulnerabilitate în acest sens: suntem mai sensibili la detectarea amenințărilor, la detectarea feedbackului negativ decât la feedback pozitiv: de pildă, dacă susținem un discurs într-o sală cu mulți oameni, e mai probabil să sesizăm membrul din public care pare plictisit și încruntat, chiar dacă alte zeci de persoane ne ascultă cu interes), pe de altă parte ne încurajează să căutăm conexiunea umană (multe studii ilustrează cum conexiunea umană și eliberarea de oxitocină reduc imediat anxietatea). Tocmai pentru că e legată de capacitatea noastră de a privi dincolo de prezent, de a planifica, timpul anxietății este timpul viitor. Ea aduce cu sine fluxul de îngrijorări care ajută la planificare și ne ajută să ne alegem aventura, să ne pregătim (autoarea surprinde frumos cum anxietatea ne spune de fapt că nu e OK să așteptăm pur și simplu ca viitorul să se întâmple, ci că putem mai degrabă să modelăm, într-o oarecare măsură rezultatul). Anxietatea, atunci când e funcțională, mobilizează așadar forțe și energie pentru a ne putea conduce către un scop.

Și totuși anxietatea e neplăcută, iar în secolul nostru a devenit ceva cu totul de speriat. Anxietatea privită din unghi patologic e rezultatul a câteva sute de ani de evoluție culturală în care, odată cu pierderea cadrelor tradiționale ale societății (precum biserica sau comunitatea ca arbitru moral), au dat naștere unui climat de incertitudine, dar și unor așteptări înalte din partea științei și tehnologiei de la care pretindem să ne calmeze cât mai rapid și mai eficient.

Însă, așa cum sugerează Tracy Dennis-Tiwary, e necesar ca anxietatea să vină cu un grad de disconfort tocmai pentru a-și atinge scopul, pentru a ne mobiliza. Privită în cheia unei emoții activatoare, anxietatea poate să ne facă de fapt mai creativi, să ne ajute să găsim soluții mai bune, atunci când nu e însă cuplată cu perfecționismul (care prin standardele foarte înalte și prin autoculpabilizare ajunge mai degrabă să ne paralizeze). Într-un capitol instructiv, autoarea explorează o zonă ilustrativă pentru felul în care căutăm să sufocăm anxietatea: educația copiilor. Comportamentul hiperprotector de tip părinte elicopter (părintele gata să supravegheze și să intervină) și, mai nou, de părinte buldozer (gata să niveleze orice obstacol din fața celor mici) sunt elocvente pentru felul în care ajungem să creștem de fapt nivelurile de anxietate în rândul noilor generații. Căutând să ne apărăm copiii, producem de fapt un efect contrar pe termen lung. Și asta pentru că anxietatea, în esență, operează în logica antifragilă (așa cum a fost definită de Nassim Taleb), la fel ca sistemul imunitar sau osos: avem nevoie de un grad de haos și de adversitate pentru a ne întări și pentru a deveni mai buni.

Anxietatea nu este nici bună nici rea în esență, felul în care îi înțelegem mesajul pentru a o valorifica rămâne decisiv, așa cum sugerează ultimul capitol lămuritor al volumului. Tracy Dennis-Tiwary ne oferă la final trei principii simple pe care să le avem în vedere când vine vorba de anxietate: anxietatea ne aduce informație despre viitor – e un avertisment că avem timp și capacitate de gestionare și că e important să mobilizăm energie. Modelul de atitudine favorabil față de anxietate rămâne curiozitatea: ce vrea să îmi spună ea? Pe de altă parte, atunci când anxietatea e prea ambiguă sau când nu putem acționa, atunci devine mai degrabă problematică și putem căuta să o liniștim prin ancorare în prezent (deci doar sub un anumit unghi, putem privi anxietatea drept patologică, mai precis disfuncțională). În același timp, atunci când i-am decodificat mesajul, anxietatea poate deveni un aliat grijuliu care ne împinge înainte, asta doar după ce vom fi avut curiozitatea să o chestionăm înainte de orice efort de a o controla sau de a o face să dispară

„Nu trebuie să-ți regândești anxietatea. Nici s-o neutralizezi. Ci să o recuperezi ca pe un crâmpei de istorie pierdută sau un cadou uitat pe raftul de sus al dulapului. Ea poate fi putere și, ca orice putere adevărată, ascunde vulnerabilități. Printre aceste vulnerabilități vei descoperi cea mai bună și mai autentică variantă a sinelui tău.”

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.