Faptul că, în genere, nu vedem umbre proiectate pe ecrane este atât de trivial, încât nici nu ne-am luat măcar un răgaz să reflectăm asupra lui. Este elementar, licurici dragi: lumina ecranului nu suportă jocuri de lumini exterioare. Poate că pe unele ecrane mai poți identifica nedorite reflexii, dar umbrele nu se supun acelorași reguli.

În dimineața asta, citind dintr-o carte la lumina unei lămpi verticale, mi-am observat de vreo câteva ori umbra pe pagină. Fie că treceam la pagina următoare, cu umbra degetelor alungindu-se peste cuvinte, fie că îmi schimbam poziția în fotoliu, prilejuind sporadice treceri ale conturului creștetului peste pagina întreagă, simțeam că fac o umbră cărții. Era ca un schimb în care ea, cartea, îmi dăruia atât de multe, iar eu, la rândul meu, o mângâiam cu jocul prezenței mele în lumină.

În fața monitorului acest simțământ al absenței umbrei, aparent banal, vrednic de un moft de rumegat în fața cafeluței de dimineață, mă depărtează de lume. Este un simțământ contraintuitiv: ar fi de așteptat ca toate minunățiile lumii să mă aducă mai aproape de ea, să îi simt neobosita dezlănțuire într-ale zgomotelor, să încerc a-i desluși strigătele. Nu se întâmplă asta. Suntem ca două tablouri într-o expoziție, privindu-ne reciproc, tăcute, atente la ceea ce se întâmplă dincolo de pereți.

Rămân paginile cărții, adevărate punți spre ce s-a gândit în lume, ca semne ale paradoxului descătușării minții și și inimii: ele sunt deopotrivă ferestre și oglinzi, iar asta pentru că, într-un tainic chip, îmi deschid gândirii orizonturi nebănuite, fără a uita să îmi licărească existența între ele.