Oare ce rezultă în urma unui proces interpretativ pretins a fi prin excelență obiectiv? Mă refer aici la un demers presupus a fi nealterat de contextul în care are loc contactul cu obiectul interpretării, de ceea ce recunoaștem îndeobște ca experiență, participare, trăire. Putem admite că orice contact pe care îl avem cu un discurs, indiferent de natura lui, este o experiență, presupune un anume angajament al interpretului, o poziționare, și este, cum să vă spun, parte din viață. Cât de mult contează acest aspect?

Nu toți hermeneuții recunosc importanța actului propriu-zis al apropierii în interpretare. Încă mai întâlnim oameni care cred în posibilitatea de a aplica hermeneutici obiective discursurilor înconjurătoare sau care, pe de altă parte, se plâng de subiectivitatea unor produse interpretative. Există și cealaltă extremă, mai apropiată spiritului post-modernist, în care subiectivismul este postulat ca mediu vital ...