(revizuire)
Reflectând zilele acestea la pelerinajul meu spiritual, de când pot să spun că sunt creștin, am observat că mi s-au oferit destul de multe rețete spirituale pentru o viață normală de copil al lui Dumnezeu. De la discipline până la har și-napoi, am citit fel de fel de cărți, am participat la conferințe și seminarii, am întâlnit tot felul de rețete ale succesului, una mai atractivă decât cealaltă.
Ce sunt, la urmelor, cultele şi sectele creștine altceva decât rețete garantate ale biruinței împotriva aceluiași cancer? Dar claia de literatură care ne împovărează bibliotecile cu idei și puncte de vedere, unei noi, ascunse înaintașilor, fiecare venind din partea unor persoane cu greutate (nu neapărat eufemistic vorbind)? Fiecare își prezintă rețeta lui proprie, cea mai bună, poate unica, pentru rezolvarea problemelor vieții creștine pământene. Fiecare vine cu exemple despre felul practic și concret în care aceste rețete și-au produse efectele vindecătoare. Unele povestioare, în tâlcul lor didactic, te lasă cu gura căscată, fiind gata să crezi că ai găsit, în sfârșit, soluția. Niciodată nu sunt asumate eșecuri, niciodată rețeta aceea nu a dat greș.
Partea intrigantă este că, deși de cele mai multe ori aceste soluții sunt situate pe poziții doctrinare și teologice opuse, fiind pe deasupra și exclusiviste, ele “dau roade” și sunt “cele mai bune”. Mai intrigant este să observăm că există oameni care se simt confortabil să integreze, teoretic și faptic, în sistemul lor de credințe astfel de teorii contradictorii, fără să se produc nici un scurtcircuit în mecanismele lor cerebrale.
Este o imposibilitate a minții mele de a face să coabiteze în cămăruțele ei astfel de flotări ale rațiunii. Dacă problema este la mine – admit că acest lucru este posibil, să zicem cu o probabilitate de 50% – atunci înseamnă că, într-un chip tainic, am niște granițe inhibatoare, restrictive, trasate judecăților mele. Lucrul acesta ar putea fi transformat într-o calitate care nu prea mai e la modă în zilele noastre, nici în politică. nici în religie,: principialitate.
Dacă, însă, problema e “la ei”, la cei ce înoată fără probleme printre aceste găuri negre ale raționamentului, atunci datoria mea este să verific dacă sistemul meu de credințe, presupus a fi necontradictoriu, este viabil, pentru a nu mă trezi că alerg pe căi greșite.
Dintre atâtea ițe încurcate, cum să găsești firul acela unic și indispensabil care să te conducă acasă?
Ei bine, acesta este de fapt un salt al credinței, cu nimic mai prejos decât cel al lui Kierkegaard, numai că el are loc nu deasupra abisului scepticismului, ci înfruntând cu încăpățânare valurile crunte ale ideologicului.
Ferice de cei ce sar, căci a lor este împărăția distribuitorilor!
