O imagine face cât o mie de cuvinte, huh?
Mușcați-vă limba, în loc să mai rostiți astfel de gogomănii. În condițiile inflației curente de afișaje, nici o imagine nu mai face o para chioară. Trăim vremea lui Solomon: argintul nu mai are preț, în schimb, orice alt însemn al puterii (înțelepciunea, caii, nevestele …) ne stă la îndemână pentru a compensa efectele unei nedorite inflații.
Una la o mie?
Hm. Dimpotrivă, suspectez faptul că se întâmplă contrariul, că rata de schimb între imagini și cuvinte s-a modificat atât de dramatic, încât lucrurile stau taman pe dos. Astăzi, un cuvânt face cât o mie de imagini.
Baudrilard anticipa odinioară capacitatea cuvintelor de facilita accesul în lumea interzisă a realului construit ideologic.[1] Pe vremuri, doar nomenclatura avea acces în zona ideilor importante, cele care fac lumea să meargă. Astăzi, Bastilia ideologică a fost făcută una cu pământul, locul ei fiind luat de pereții rețelelor, cei pe care fiecare poate mâzgăli ceva, un cuvânt, un haștag, orice …
Într-o lume în care fiecare dintre noi are un username și o parolă, sunt mai de preț, așadar, cuvintele de schimb, cele prin care îți dai mai departe, odată cu rostirea, și inima. Sunt atâtea, nu vi le zic: mi-e teamă că vor înclina ecranul dacă le așez în acest text.[2]
Nefericirea stă în faptul că deși în urma acestui schimb omul rămâne cu un imens gol în piept (CS Lewis sugera chiar grozăvia absenței pieptului însuși), nu mai este loc pentru Dumnezeu acolo. Căci El nu are loc într-o inimă doar în virtutea faptului că e goală și că nu poate fi umplută cu altceva, ci din pricină că foamea pentru fiecare cuvânt care iese din gura lui, iar nu imagine, îl face binevenit la masă.
(Photo by Miles Hardacre from Pexels)
[1] „odinioară”, mda … știu că sună ca și cum aș zice „acum vreo câteva secole”, dar asta este: în zilele noastre timpul s-a comprimat atât de mult, datorită nu atât vitezei, cât simultaneităților resimțite prin medierea tehnicii, încât clipele chiar pot fi simțite și gestionate ca veacuri
[2] Deși nu renunț la scris, cred că tot în imagini vorbesc în continuare, nu prin cuvinte, nici de acces, nici de schimb. Cel mult, se poate spune că cuvintele mele sunt de distanțare. Ele sunt acolo pentru a fi privite, iar asta înseamnă căutarea unui unghi vizual, găsirea unui locșor … Așa că nu stați lângă mine, de aici nu veți vedea nimic.
