Poate că ne-ar fi de folos în abordarea sistemelor democratice puse în discuție în aceste zile, cu patos și făcând apel la o mulțime de anecdote, criteriul de evaluare propus de Nassim Taleb cu privire la sustenabilitatea loc: fragilitate, robustețe și antifragilitate. O astfel de privire ar putea evidenția și alte diferențe între aceste democrații, pe lângă cele ce țin de ideologii (cele mai suculente d.p.d.v mediatic).

De pildă, dacă e să încep cu democrația noastră cea originală, aceasta și-a dovedit deja fragilitatea, ultima deviație aproape mortală, cea marcată de apariția surpinzătoare a lui Georgescu și acompaniată de deciziile excentrice ale CCR, constituind de fapt o Lebădă Neagră de o magnitudine colosală. Cât pe ce să ne doboare!

Suntem fragili; micile sau mai marile coliziuni planetare nu ne fac bine, scot în evidență vulnerabilități rușinoase. Lipsa de verticalitate a factorilor politici, a cărei rușine expusă unei țări întregi se numește „guvernarea PSD-PNL”, corupția și aroganțele pe care și le-au permis marii oameni de stat (președinte, premier, miniștri etc) nu a făcut decât ca „materialul” din care este alcătuită guvernarea la noi să fie unul dintre cele mai jalnice.

Suntem fragili. Ca să nu ne spargem a făcut CCR ce a făcut. Nu este bine, dar nu se putea altfel, în acele circumstanțe. Avionul a aterizat în bălării, însă am supraviețuit. Nu mai dăm vina pe pilot, trebuia să verificăm avionul înainte de decolare.

Să recunoaștem, Vance vine dintr-o democrație care pretinde robustețe, deși nu a fost nici ea scutită de cutremure (vezi istoria cu asaltul asupra Capitoliului, povestea nelămurită cu privire la amestecul rușilor în campanii etc). Robustețea exclude frica: orice ar fi, nu ne vom sparge. Strângând din dinți, cu lacrimi, cu nervi și cu ifose, americanii au acceptat tranziția de la Trump la Biden și vițăvercea.

Mai mult, se poate documenta și o anume antifragilitate a americanilor: din succesiunea transferurilor de putere între administrații uneori atât de diferite SUA a ieșit de fiecare dată mai puternică. Iar furtunile nu i-au slăbit (gândiți-vă numai la felul în care s-au repliat după traume … Kennedy, Vietnam, Watergate, Lewinsky, Obama, Capitoliu, Trump).

De aceea îi dă mâna vice-președintelui american să le spună europenilor să nu privească cu frică la rezultatele alegerilor, să nu se ascundă după ziduri de protecție, să accepte orice legitimitate va reieși din urne. O democrație încercată din greu: cum să-i ignori vigoarea?

Când vine vorba despre Occident, lucrurile se complică. În Germania încă există o vulnerabilitate: trecutul nazist. Este de înțeles preocuparea pentru păstrarea unui discurs public curat, ferit de excese ce aduc aminte de vremuri triste, rușinoase. Agende politice tot mai influente, precum cea a AfD-ului, nu pot să nu ridice semne de îngrijorare.

Este absolut necesar un firewall politic împotriva unor astfel de partide? Își pot permite germanii să facă ceea ce se spune că ar fi insinuat Thierry Breton, adică să anuleze alegerile, cum am făcut noi, în cazul unui rezultat nefast (adică, dacă extrema dreaptă ajunge la putere)?

Spectrul unei reîntoarcerii unui sinistru trecut extremist pe continentul nostru este, se pare, suficient de îngrozitor pentru „lumea bună” a politicii europene, dar și pentru o parte consistentă a societăților civile. Cei ce cunosc puțină istorie au senzația că acest film a mai rulat pe ecrane și nu doresc să îl revizioneze.

Așadar avem o vulnerabilitate: în Europa democrația s-a întors împotriva ei însăși, în câteva rânduri, iar în urma acestei auto-devorări au rezultat câteva crunte orori politice. Asta ne învață istoria.

Să-l ascultăm pe Vance? Să nu ne fie teamă de aceste deviații? Iată că Italia ne oferă un răspuns.[1] Este el convingător? Orban e neinteresant.

Eu cred că majoritatea democrațiilor europene sunt fragile, iar asta pentru că în condițiile actuale, în care influențele rețelelor sociale sunt atât de semnificative, discursul ideologic s-a redus vânturarea unui minim de coduri și simboluri politice, puternic încărcate emoțional, cu valențe ideologice. Din acest motiv, rezultatul votului este semnificativ influențat de instrumente greu de monitorizat și de reglementat. În aceste condiții, orice nebunie poate deveni politică legitimată de votul popular.

Evenimente precum cele care au marcat procesul electoral din iarnă în România ne arată că este mai probabil să ieșim vătămați dintr-un conflic ideologic. Ceea ce nu ne-a omorât ne-a slăbit.[2]

Dar nu suntem singuri în asta. Semnele arată că și germanii sunt vulnerabili. Franța, se știe, s-a zbătut din greu pentru a restrânge influența extremei drepte; deocamdată, se poate spune că s-a amânat doar un deznodământ ce pare tot mai ușor de intuit.  

Soluția? Reflexul europenesc se bazează în continuare pe reglementarea din greu a spațiilor virtuale. Rezultatele (nu) se văd.

Să avem încredere, cum zice Vance, în inteligența alegătorilor? Intrați, vă rog, doar pentru 10 minute pe TikTok și veți înțelege că aceasta este o mâță moartă, infectă, incurabilă.

Uite-așa, ne întoarcem de unde am plecat, la ideologii. Se pare că tot nu scăpăm de ele. UE a încercat prea mult să ne pună în inimi, cu forcepsul, niște gânduri care nu ne trecură prin minte, niște răspunsuri la întrebări pe care nu le-am pus. E de mirare că oameni s-au săturat atât de mult de ele, încât orice alte inepții sunt mai vrednice de votat masiv?

[1] Se pare că Italia a gestionat (și o mai face încă) destul de bine experimentul Meloni. Democrația italiană ar putea constitui o excepție de la regulă, prezentând semne evidente de robustețe.

[2] Asta se află în opoziție cu teza antifragilității, atribuită lui Nietzsche: Ceea ce nu mă omoară mă face mai puternic.