Într-un anume sens, viața este o memorie ce se reinventează pe sine, impregnând clipa prezentă cu semnificații, prin „rejucarea” scenelor depozitate adânc în cotloane neștiute, prin reînțelegerea celor ce au fost, prin … uitare. Acum este o permanentă răscumpărare a trecutului, prin scoaterea la lumină a acelor înlănțuiri care atunci nu putea fi observate.

Când Aaron își privește fii mistuiți de focul lui Dumnezeu, Moise îi aduce aminte despre ceva ce Domnul a spus odată; nu știm când s-a întâmplat acea rostire, dar aceasta este rostogolirea clipei trecute peste cea prezentă, ca-n cea mai trivială relație cauză-efect.

De aceea, eu nu cred că profeții ne descoperă per se viitorul, ci mai degrabă că ei ne oferă o anticipare sau, dacă vreți, un trailer al acestuia. Iar viitorul, dacă tot m-ați întrebat, are de-a face cu cealaltă tainică facultate a spiritului uman, creat după chip divin, visarea. Atunci este o permanentă izvodire a celor ce vor fi, prin scoaterea la lumină a acelor înlănțuiri care ne sunt acum încă ascunse.

Când Moise încearcă spre sfârșitul vieții sale să îl înduplece pe Dumnezeu înspre a reveni asupra interdicției de a vedea țara – „Lasă-mă să văd țara aceea bună, munții aceia frumoși și Libanul!” –, Domnul îi oferă visul: „Iosua va merge înaintea poporului și-l va pune în stăpânirea țării…”

A trăi este, cred eu, ca un dans în doi, între memorie și visare. Dacă înțelegi acest lucru, înțelegi și faptul că este absurd și ridicol să te gândești la „a trăi clipa” focalizându-te exclusiv pe prezent. Clipa se consumă cu adevărat, cu o eficiență care face de rușine toate sistemele noastre de încălzire termică actuale, atunci când dansul este în toi, nestringherit, cu amintiri și cu vise, pe muzica aceea pentru care unii dintre ai noștri parcă au uitat de cele ale clipei, rătăcind bezmetici printre armoniile acelea ce nu par să se mai termine…