În veci Te vei mânia pe noi? În veci Îți vei lungi mânia? (Psalm 85.5 VDC)
Găsim în câteva scrieri profetice, dar și în Psalmi, această constatare venită din partea celor mulți (profetul și psalmistul fiind în aceste situații purtători cuvânt) adresate direct lui Dumnezeu: „Te-ai mâniat pe noi.”. Ce mi se pare interesant este că, deși starea aceasta nu este una de dorit (Cine ar vrea să trăiască având un Dumnezeu mânios deasupra-i?), ea nu pare atât de dramatică pe cât am crede; cumva, mânia lui Dumnezeu nu era privită ca „destinație finală”, ci ca un pas dificil de parcurs pe o cale care rămâne una privilegiată și pe care doar preaiubiții Domnului pășesc.
Un exemplu este Psalmul 60. „Dumnezeule, ne-ai lepădat, ne-ai împrăștiat și Te-ai mâniat”. Așa este, dar cum, hai, ridică-ne din nou! Suntem preaiubiții Tăi. Cu Tine vom face isprăvi mari. La treabă!
Cred că pentru acești oameni mânia lui Dumnezeu nu era altceva decât încă o formă de manifestare dragostei divine. Căci, așa cum spunea și Eliade, pentru evreu istoria era ea însăși o hierofanie, fiind o expresie a acțiunii lui unui Dumnezeu care Își iubește poporul. În belșugul recoltei, dar și în sterpiciunea ce urma secetei, pentru evrei era important că Dumnezeu era acolo. Fie că Domnul dă, fie că ia, important este că El este aproape.
Ne-am obişnuit să considerăm că dragostea lui Dumnezeu se traduce în cocoloşeală, mângâiere, blândeţe şi răsfăţ; despre pedepsire, despre mustare şi corectare – chiar dacă sunt întru îndreptare – nu ne place să auzim. În ce privește mânia Lui, am citit Romani 1:18, așa cu avem trebuință să ne învețe cineva. Dar Romani 1:18, care pare a suna ca o „destinație finală”, este totuși un preambul, o intrigă a Evangheliei, căci Apostolul ne va conduce, de voie de nevoie, la înfiorătorul gând că acest verset nu este scris „pentru ei”, căci fiecare dintre noi, fără excepție, am făcut și continuăm să mai facem astfel de lucrui care descoperă din cer mânia lui Dumnezeu (peste orice necinsite și orice nelegiure, în caz că nu știați care sunt obiectele, nu sbiecții, mâniei divine).
Îndrăznesc a fi în disonanță cu o anume tradiție reformată, spre a spune că mânia lui Dumnezeu nu este o rezultantă a dezgustului Său pentru omul căzut, ci o invitaţie, izvorâtă din dragoste, la adâncirea relaţiei cu El. Este o mânie restauratoare. Desigur, nu ne oprim aici, ci lărgim această punte a risipirii răscumpărătoare: partea cu adevărat dramatică pentru om este aceea a rămânerii în mânia lui Dumnezeu, adică neacceptarea pedagogiei divine care îl conducea înspre El. Din fericire, nu este ușor în lumea asta să rămâi undeva, în vița aceea binecuvântată, la troaca porcilor …
Aici, însă, intră cu adevărat în discuție harul, dacă mă înțelegeți.
