mai demult treceau prin mine anotimpuri de mătase, pajiștea mănoasă înverzea sub cerul albastru; revederea era încă în mine la mijlocul spațiului meu rupt din timp, a culorilor văzute prin ochii mei, la mijlocul spectrului luminii, față în față cu lumea verde și albastră prin convenție și îmi aminteam pentru prima oară lucruri muritoare precum cuvîntul vorbit din aproape în aproape, vocală care
Citește mai departeParadoxal, întotdeauna izolarea unui om înseamnă publicarea lui. Lupa ca instrument: când privim aproapele prin lupă ca și cum ar fi departe îl vedem clar, iar cînd privim departele prin lupă ca și cum ar fi aproape îl vedem neclar sau deloc. Acesta e rolul oricărui instrument - o siluire a adaptării. Prin simțuri instrumentate omul creează și cunoaște în același timp. Dar numai pe moment.
Citește mai departeParadoxal, întotdeauna izolarea unui om înseamnă publicarea lui. Lupa ca instrument: când privim aproapele prin lupă ca și cum ar fi departe îl vedem clar, iar cînd privim departele prin lupă ca și cum ar fi aproape îl vedem neclar sau deloc. Acesta e rolul oricărui instrument - o siluire a adaptării. Prin simțuri instrumentate omul creează și cunoaște în același timp. Dar numai pe moment.
Citește mai departeÎmi atingi inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars și îi șoptești “respiră!”… Nu știu cum este posibil ca ochii tăi să fi văzut atât de departe, căci parcă nici eu nu mă mai conștientizam. Îmbrăcat cu mine însumi, încă mă căutam bezmetic și totuși cu pâlpâiri tot mai sărace – prin holuri, pe podele, … Continue reading "Îmi atingi inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars…"
Citește mai departe”Adevăr” e un cuvînt fundamental în limba română care nu există în nici una din limbile cunoscute de mine, și nu știu dacă există vreuna să îl conțină. În dicționare el a fost perfect corect definit în viața mea, respectiv în dicționarul DEX din anii 80, care poate nu mai există acum, nu l-am găsit ca sursă online, deși nu demult fusese. Mama mea a insistat cu forța să distrugă data apariției de
Citește mai departe”Adevăr” e un cuvînt fundamental în limba română care nu există în nici una din limbile cunoscute de mine, și nu știu dacă există vreuna să îl conțină. În dicționare el a fost perfect corect definit în viața mea, respectiv în dicționarul DEX din anii 80, care poate nu mai există acum, nu l-am găsit ca sursă online, deși nu demult fusese. Mama mea a insistat cu forța să distrugă data apariției de
Citește mai departealbul e alb mai cu seamă în miezul dulce-amărui al nopţii, atunci când toate umbrele care l-au străbătut nu fac adunate mai mult decât umbra sâmburelui de-al doilea dintr-un măr muşcat doar de-o gură – e atât de alb atunci încât nici măcar singurul rând de paşi sfâşiindu-l nu recunoaşte dincolo de tăcere golul © … Continue reading omături →
Citește mai departeMinunea cea strălucitoare a coborât din cer.Stele in zbor s-au împletit în dansul efemer.Apoi, atent îmbrăţisate, acoperă pământul.Le spulberă şi le desparte, încrâncenat, doar vântul.Minunea fragedă şi rece a invadat văzduhulşi cotropeşte cu pasiune şi inima, şi duhul.De-aceea stau uimită-n geam ca-n anul de demultcând m-am pierdut întâi şi-ntâi în astfel de tumult.Credeam, cu mintea de copil, că stelele în zborau în baghet
Citește mai departeCălătorea prin viaţă - prin lunci, prin văi adâncişi cucerise munţi, urcând semeţ pe stânci.Oraşe mari şi mici, sate uitate-n vremeîncă-i ştiau de paşi. Şi, fără a se teme,trecuse prin deşert - al inimii şi-al minţii -şi întâlnise oameni. În pragul neputinţei,l-au ridicat din nou şi drumului l-au datca să-l supună iar sub mersu-i apăsat.Îl mistuia o sete. Mereu mai nesătul,nu se putea opri. Nu îi erau destul din zare până-n zare pământul şi nici marea.Îl mistuia o sete şi-l înghiţea cărarea.Până când, obosit, pe un peron de gară a ridicat din praf, stricată şi bizară,o antică busolă c-un ac ce
Citește mai departeMă întreb de m-ai iubit vreodată,Sau fost-am poarta de ieşit din iad?Şi îmi trec prin minte, aşa deodată,Întrebări şi doruri ce încă mă ardAm fost bun să uiţi puţin de iadul,În care uitată şi captiva tu trăiai,Deodată raiul îşi deschide gardulŞi uiţi cine te-a dus întâi în rai.Să-ţi fie viaţa numai drum cu rouă,Eu te iubesc, te ştiu aşa cum eşti ,Chiar de sufetul mi-e rupt în două,Vei fi veşnic, a mea prinţesa din poveşti.Din iad te-am scos, călcând pe jurăminte,Şi nu regret, te văd acum cum zbori,Te voi purta mereu, în suflet şi în minte,O să te visez, în fiecare zi, în zori.N-aş frânge aripi dragi de înger,Să ştiu că vine iadul peste mine,Vei fi mereu, pentru mine un juvaier,Iar sufletu-mi în veci îţi aparţine.Nu-mi pasă că lumea se dărâmă,Şi viaţa de mi-o pierd, nu e regret,Eşti iubirea cea dintâi şi de pe urmă,O viaţă întreagă, singur te aştept.
Citește mai departe