Azi 3 noiembrie m-am îndrăgostit. Acum 1 an, acum 2 si acum 3
ani. Nu știu exact cum, dar am lăsat din mine în acești 3 noiembrie
câte puțin. M-am pierdut în nebunie, am văzut iubirea, ca mai apoi
sa o trăiesc. Mi-a fost frica mereu de mine. M-am rătăcit mai mereu
și am fugit. Am devenit mai imun de fiecare data la tot ce însemna
dragoste.
Acum 3 ani eram prost. Nu existam eu, matur, semiconstient.
Mimam ca am puterea sa o fac a mea si ca o sa încercăm împreună sa
fim fericiti. Am fost prea inofensiv caracterului ei și am lasat-o
sa fuga. Ii mulțumesc mult, pentru ca, din cauza ei am început sa
scriu și cred și sper ca acum e fericita, mai ales ca și-a luat
inima și sufletul și le-a lea transformat în cel cea mai prețioasă
persoana pentru ea.
Acum doi ani am văzut iubirea. Am trait-o și atunci au început
temerile mele despre viitor în doi. M-am speriat și am fugit văzând
cu ochii. Mulțumesc ca ai fost, scuza-ma și știu ca acum ești
fericita cu el.
Anul trecut am trăit iubirea. Am trăit zâmbet, am simțit săru,
pana mintea mea a deviat de la sensul normal pe care ar fi trebuit
sa îl aibă aceasta situație. Am fugit neprihănit prin ușa din dos,
ascunzându-ma de tot ce însemna ea. Am fugit pana nu demult de
ochii ei, de teamă și de rușine. Ii mulțumesc pentru ca a rămas la
fel și știu ca merita un om mai bun decât mine și nu atât de căpos
precum este și ea.
Anul acesta ma prins singur. Eu și gândurile mele. Eu și
planurile mele de viitor ca încearcă sa ascundă foamea de iubire ce
o port în suflet. Fug din nou de mine, nu mă regăsesc și aștept
fata cu ochii cenușii care sa îmi salveze sufletul din mâinile
anilor ce au trecut peste el.
