Mi-am învelit gândurile în dantelă şi le-am pus fundiţă. Apoi le-am
pus într-un cufăr, departe de a mai putea fi atinse curând de o
falsă curiozitate. Am încetat de ceva timp deja să mă mai prind
visând la dorinţe fantasmagorice, cred că ,de fapt, am încetat să
mă mai las atinsă de orice fel de sentiment, poate doar de acelea
mai puţin onorabile. Există momentul ăsta în viaţă tuturor celor
care o dată au simţit prea mult. Cel mai ciudat, şi poate chiar cel
mai trist, e că simt intensitatea zvâcnirii unei încercări goale de
a mă face să am chiar şi cel mai mic simţământ. Te afunzi ca un
prost într-un abis negru, fără viitor, cu fina speranţă că nu vei
cădea solitar. Dar nu e aşa, ţeapă. Nu am putut să adun amalganul
ăsta de gânduri afurisite într-un mod armonios, oricât le-aş
stoarce, tot albe rămân, parcă ar vrea cu nesăbuinţă să îmi facă în
ciudă. Ce ţi-e şi cu singurătatea asta. Am aşteptat atât să fiu cu
cineva, ca mai apoi, să văd că cel de care aveam cu adevărat
nevoie, eram eu însămi. Chiar cred că există oameni făcuţi să fie
singuri, care în ciuda încercărilor sugrumate de a fi cu altă
persoană, simt mereu că ceva lipseşte, sau cel puţin, asta se
întâmplă până găseşti pe acel cineva care merită osteneala. Toţi
trecem prin momentele astea, când viaţa e surdă, şi oarbă, şi parcă
nici apă nu mai are acelaşi gust. Asta ne face să fim umani, să
vrem, să analizăm, să ne chinuim, ăştia care chiar stăm să ne punem
întrebări sau să ne stresăm. Uneori e mai bine să punem pacheţelele
de momente frumoase în podul memoriei noastre, asta pentru a le
face loc unora noi, mai frumoase, cu mai mult parfum şi ghetuţe mai
pufoase, care să nu ne mai provoace nostalgii, ci doar zâmbete.
