Mi-am învelit gândurile în dantelă şi le-am pus fundiţă. Apoi le-am pus într-un cufăr, departe de a mai putea fi atinse curând de o falsă curiozitate. Am încetat de ceva timp deja să mă mai prind visând la dorinţe fantasmagorice, cred că ,de fapt, am încetat să mă mai las atinsă de orice fel de sentiment, poate doar de acelea mai puţin onorabile. Există momentul ăsta în viaţă tuturor celor care o dată au simţit prea mult. Cel mai ciudat, şi poate chiar cel mai trist, e că simt intensitatea zvâcnirii unei încercări goale de a mă face să am chiar şi cel mai mic simţământ. Te afunzi ca un prost într-un abis negru, fără viitor, cu fina speranţă că nu vei cădea solitar. Dar nu e aşa, ţeapă. Nu am putut să adun amalganul ăsta de gânduri afurisite într-un mod armonios, oricât le-aş stoarce, tot albe rămân, parcă ar vrea cu nesăbuinţă să îmi facă în ciudă. Ce ţi-e şi cu singurătatea asta. Am aşteptat atât să fiu cu cinev